Cioplitorul

Cioplitorul lăsă să-i scape dalta şi-nchise ochii, obosit. Ar fi vrut să arunce o ultimă privire, dar ce rost ar fi avut? Îşi cunoştea opera până la cele mai mici şi întunecate detalii. Chiar dacă nu tot ansamblul era reuşit, câteva ornamente şlefuite cu migală îi mângâiau orgoliul de creator. Nu ştia dacă-i va măsura sau aprecia careva truda, i-ar fi plăcut, mai devreme, să creadă că da, acum era prea târziu să-i mai pese.
Prima, cea mai veche amintire era din ziua în care se trezise în fața bucății diforme de stâncă şi cineva – sau ceva – îi poruncise: ciopleşte! În răstimpuri, deşi singurătatea era copleşitoare, se mai lovea în coate cu alți cioplitori singuratici, dar niciunul nu scăpa dalta, drămuindu-şi cu încrâncenare clipele de răgaz. Fiecare avea de cioplit propria piatră. De ce? Cui folosea? Nimeni nu ştia, toți sperau să afle răspunsul la sfârşit.
„Şi nici n-am semnat-o!” – îi mai trecu prin minte, apoi se prelinse încet, ca un bob de rouă, sub lespedea la care trudise. În jur, pentru o clipă s-a făcut linişte, dar biciul vrăşmaş şfichiui…