Inepții la minut (IV)

            Demult, demult… atât de demult încât dimineţile nu existau, cerul şi pământul erau fulgerate doar de un apus peren şi echivoc. Florile, încremenite în boboci, moșeau culoarea, copacii sufereau în tăcere de furia laptelui, iar gingia pământului sîngera griuri tăcute, sfioase și bitange. Păsările zăceau, cu aripi strivite în albumele cu schiţe ale pictorilor nenăscuţi. Mereu ațipită, jungla tresărea înfiorată de potențiale urlete ale fiarelor nituite în coşmaruri din care nu avea cine să le trezească.
            Nu era nici frig, nici cald, nici lumină, nici întuneric, nici bine, nici rău, nici viaţă, nici moarte. Feţii-Frumoşi și Ilenele Cosânzene se rostogoleau, încă, haotic și amniotic, în zeama călâie a Facerii.  Zmeii, adolescenți imberbi, se antrenau cu bumeranguri de hârtie în tabere gratuite, la adăpostul unor  contestaliții virtuale.
              În așteptarea boomului primodrial, lehamitea înălța, treaptă cu treaptă,  un turn înalt ce-și pierdea adâncurile într-un senin ghicit și nu făcut, din care se auzeau mugete, șuiere și blesteme. Se zvonea  – zvonul era o arătare fără consistență și chip, adaptabil lumilor inexistente – că în turn fusese exilat, chiar de către Începuturi, Timpul; și că ușile turnului erau ferecate cu nouăsutenouăzecișinouă de lacăte.
            Dar, într-o zi, un lăcătuș viteaz… (Va urma. Sau nu.)