Spirale de fum

Afișe răspândite generos, din doi în doi pași, chenăruite, neașteptat, cu flori rozalbe de măr, vesteau o seară de colinde neaoșe. Până atunci, cu ajutorul boxelor cât un stat de om ce străjuiau scena, Dean Martin ori Mariah Carey încercau și ei, din rărunchi, să momească trecătorii cu tradiționalele Let is snow sau All i wan for Chirstmas is you. Se pare că reușiseră, în stânga și dreapta scenei câteva zeci de persoane, majoritatea copii, dansau, alergau, aplaudau anticipat, fericiți.
Ilarion Portase își strânse umerii a dezinteres și mirare calme (uite de ce le arde ăstora),  întoarse spatele scenei din fața Teatrului Național și se îndreptă, grăbit, spre Pasaj.
Grizonat, ușor adus de spate, dar cu pași încă siguri și elastici, ochii ascunși în spatele lentilelor polarizate și cu mâinile afundate în buzunarele paltonului de un gri incert, Ilarion era departe de a se integra în peisajul subteran dominat de beteală, lumini multicolore, jucării de pluș, scufițe de reni, bărbi de Moș-Crăciun, etalate negustorește pe tarabele  din fața cafenelei modernizate până la desfigurare. O știa pe de rost încă de pe vremea când mesele joase, învelite în teflon mozaic, pline doar cu scrumiere vârfuite de mucuri carpați-fără-filtru ori snagov-superlong, cafea searbădă de năut și, extrem festin, sticle de pepsi, era locul de refugiu al tuturor studenților de la Universitate. Aici o întâlnise prima oară pe Ilinca; tot aici, la ultima întâlnire, de-ar fi ajuns…
Bucuria generalizată, sinceră sau mimată, din Ajunul Crăciunului aproape că-l durea fizic. Aștepta ziua de 25 decembrie ca pe o palidă izbăvire, atât cât să poată spune, din nou și din nou: a trecut…
În fața cafenelei, pe un monitor imens, se transmitea în direct spectacolul de la suprafață. O spicheriță tânără, destul de sumar îmbrăcată chiar și pentru vremea această călâie, neobișnuită pentru luna lerului-ler, încerca să-și ascundă tremurul buzelor  prin zâmbet larg și voce stridentă, chemând în scenă primul colindător, o legendă a genului. Cu o scânteie de interes fulguind amintirile, Ilarion privi cu coada ochiului monitorul și, deodată, încremeni. Într-o secvență scurtă, când camerele măturau în fâșii luminoase publicul, în stânga scenei, oarecum izolată de restul spectatorilor, era ea. Imposibil să se înșele, nu ochii, gândul său o recunoscu. Alura, părul, privirea, paltonul roșu pe care îl îmbrăca, întotdeauna, în zilele dinaintea Crăciunului, mâna dreaptă dezmănușată. (Mi se pare – îi povestea – că s-ar putea rostogoli, oricând, pământul și doar eu l-aș repune pe orbită, mângâindu-i, cu  palma goală, fruntea).
Nu! Nu era nicio îndoială, acolo, afară, era Ilinca. O luă la goană înapoi, spre ieșirea dinspre Teatrul Național, lovindu-se de oameni, îmbrâncindu-i, fără să-i vadă. Credea că ea era acolo și-l așteaptă. Doamne, de n-aș întârzia,  nu și acum!
        Coborât, o coborât
        Coborât, o coborât,
        Raiule, grădină verde…
Pe lângă scenă nu era multă lume, spectacolul abia începuse. După căutări febrile, aproape atingând și privind în ochii fiecare femeie din piață, se rezemă, epuizat, de stâlpul rece al unui felinar. Când își potoli cât de cât tremurul genunchilor, fugi, din nou, spre pasaj. Poate, printr-un noroc, o mai poate zări o dată pe monitor.
Aproape că pluti peste scările din marmură șorecie, fără să observe lipsa celor rulante ori a gurilor de metro. Înăuntru, aceeași austeră dar familiară imagine; cafeneaua cu mese vechi, învelite în teflon mozaicat, scrumiere, cești de cafea și sticle cu pepsi. În paltonul ei roșu și modest de studentă, stând, așa cum o știa, stingher, pe o jumătate de scaun, Ilinca fuma, așteptând.

Text participant la proiectul inițiat de Nautilus –   Povestea ca întâlnire a personajelor