Nu bateți, mai ies eu din când în când!

 

Decembrie țese cu suveică de gheață
Un punct de răcoare infinitului mic;
Cel mare se pierde-n călimara cu ceață –
Mercenar camuflat pe un front inamic.
Doar luna se pare că-i rănită de moarte
Ghemuită-n penumbra ce se scurge încet.
Poetul, nostalgic, o presează-ntr-o carte
Între jerba speranței și-al iubirii regret.

Un soare cu dinți
Desenează în grabă
Un afiș bun de clanță:
Vă rog, nu mai bateți
Câmpii prin ceru-mi!
Sunt plecat în vacanță.

 

Publicat în Fără categorie | 10 comentarii

ubi bene…

cât de alb e nimicul
într-o beznă de fluturi
sau de verde latent
descărnat

memoria pietrei
nu-i păstrată-n albume
ci săpată-n izvor
nesecat

și, totuși, se-aude…

zvon dulce de fluier
flăcăi și fecioare
își torc
albastrele freamăte
pe iniștea dorului
și-n leagăn de doină
se-ntorc

 

Publicat în Fără categorie | 15 comentarii

Inepții la minut (III)

images-1

O inimă de gheață îți poate face, uneori, zilele fripte.
Ieri-dimineață, mi-am curs tot răsăritul în cuburi perfecte, translucide, cu raze încremenite pieziș în tâmpla lucidității.
Dar,  ochiul holbat al lunii cu gene de-ntuneric, mi-a răzvrătit, azi-noapte, o rază ce-a inundat, frenetic, aridul de sub pleoapă.
Pierderi colaterale. De gheață, de foc, de apă…

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Poștașul, întotdeauna, dă beep de două ori

(parodie după „De-abia plecaseși” de Tudor Arghezi)*

Vorbea întruna. Nu l-am rugat să tacă.
Când l-am văzut în ușă, cu tolbă și cu geacă,
Credeam că vrea să-mi vândă vreo marfă mai de soi.
Plutea, în casa-scării, vag iz de usturoi.

Puteam să închid ușa ori să îi spun au revoir,
Dar mâna mi se-ntinse, cumva, involuntar…

Și-apuc d’un colț, cu milă, o scrisoare.
Mirarea-și puse șalul de stupoare.
O, Doamne! Să mai existe în lume vreun năuc
Ce n-a aflat? Poștașul, astăzi,  e cont(e) de facebook!

 

Publicat în Fără categorie | 20 comentarii

Pași pe nisip

(pantum)

Insomniace lire topesc, în sens, cuvinte
Vis verde se prelinge în alb ecou, tiptil,
Păuni de ploi cad ritmic, peonic ori dactil
În târguri se vând lauri, iubiri și jurăminte

Vis verde se prelinge în alb ecou, tiptil,
Uitări fluieră vântul când își aduce-aminte
În târguri se vând lauri, iubiri și jurăminte
Se-mbrățișează lacrimi sub măști de vodevil

Uitări fluieră vântul când își aduce-aminte
Răsfiră vechi albume cu scoarțe de april
Se-mbrățișează lacrimi sub măști de vodevil
Ce gureșă e vara iar toamna, ce cuminte!

Răsfiră vechi albume cu scoarțe de april
Valul în val se stinge, nu în nisip fierbinte
Ce gureșă e vara iar toamna, ce cuminte!
Un fluture sărută o frunte de copil

Insomniace lire topesc, în sens, cuvinte.

Publicat în Fără categorie | 12 comentarii

Apus cu mierlă şi canari

Se lăfăia
în galben pluș
oval
o mierlă
ce-și rezervase primul loc
în stal

De sub cortină
se furișa
un zvon:
soprana-și agățase
o mănușă
ton-sur-ton
d’ un cui mascat
în clanța
de la ușă

Oh là là!!
se lamentau
canarii
cioc-în-cioc
trăgând
grăbit
în pași de cazacioc
apus albastru
spre răsărit de foc

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Electorală

Tălăngi topite-n vuiet… și boii-s toți acasă.
Înfometați, par lumpeni cu botul ascuțit
Gem ieslele de pâine, în pod au și melasă
Dar ei cerșesc în lacrimi, grăjdarilor, cuțit

Ce bocete, ce larmă, și vacile-s locvace
Au limbile rozalbe și-mbârligate cozi;
N-au griji, și-au dus vițeii, pe lapte și pogace
Să-nvețe gustul ierbii aiurea,-n antipozi

Zici c-a venit potopul. Și arca e vândută!
Speranța, în rigole, e gata să se-‘nece.
Doar nepăsarea-și sapă în mâlul gros, redută:
– De ce atâta zarvă? Mai e o oră. Trece.

Publicat în Fără categorie | 14 comentarii

Heirup!

Luată cu lenea
uitasem la foc mic
o lacrimă-aromită
în scorțișoara propriei iluzii

Penumbra
punea coarne luminii
maimuțărind haloul
din franjuri ai selenei

O lebădă în pijamale albe
cârpea cu sete
sub ochiul indiscret al unei sălcii
blestem străvechi…

Cââât?!

Îmi suflec pe loc
neclintirile
risipirile
poticnirile
mai sus
de cotul dureros
al ultimei prinsori

O, Doamne,
și-aveam atâtea astăzi
de nefăcut, de neștiut!

Publicat în Fără categorie | 7 comentarii

Inepții la minut (II)

images-1

Într-o lume perfectă, oamenii par umerașe perfecte pentru tristeți perfecte. Câteodată, răzvrătindu-se, vreun umeraș își aruncă povara la podea, bucurându-se înghesuit.
– Ce dezordine! Se oripilează Opinia Publică, așezând grijulie pelerina pe umerii nerușinați ai rebelului.

Publicat în Fără categorie | 12 comentarii

Și bei, amară, luna

Când inutil ți-e frate
și soră ți-e totuna
izbești ziua de noapte
și bei, cu noduri, luna

Zaharisit, brumarul
înfofolit în ceață,
își bâlbâie ferparul
cu-aplomb de slugă hoață
…..
O togă-n vânt
condamnă
frunzișul răscolit

Mi-e-a timp pierdut
mi-e  toamnă
mi-e-a cărți de recitit

Publicat în Fără categorie | 13 comentarii

când lupul n-are nicio vină (pamflet)

fantome de hârtie arau câmpul pe dos.
oi – negre altădată, vopsite caraghios
chiar behăitul neaoș sună, cumva, altfel
lupul – se dă  delete, doar  umbra e de el

măgari – țanțoşi pândari, ce în copite scurmă
tot bitul încă reavăn ori neatins de turmă,
după ce-şi scot cu grijă masca de ciobani
setează sleep background și par, cumva, umani

se schimbă-ncet balada; e-o lume de păstori
şi oile sunt multe, născute ades din flori,
cu lână ca mătasea, clonate, berce, breze…
păcat doar că imaşul e plin de kăkăreze

(iertat fie-mi cuvântul. nu-i cool? să se noteze.)

Publicat în Fără categorie | 12 comentarii

gând ațipit

ai adormit
zănatic gând
o clipă…
nici nu mai ştiu
cine pe cine
legăna

țipăt de fum
blestem legat
uitărea…
nici nu mai ştiu
cine pe cine
amăgea

ne urmăream
de după vis
tăcerea…
nici nu mai ştiu
cine pe cine
murmura

 

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Zbenghi, căpușe, corcodușe…

Un munte, un dinte și un zbenghi în frunte
Plecară spre seară la o verișoară
Primară sprințară cu fermă la țară
Să se-nfrupte cu linte și doruri mărunte

Îi luară din gară o floare și-o scară
Richter fără fler dar cu mână de fier
Și-un cuier curier învelit în mister
Dar și-o moară flecară și o viață amară

Cu picioare ușoare prinse-n rime hilare
O mătușă la ușă scărpina o căpușă
La trup găletușă la cap corcodușă
Ce iubea cu ardoare un junghi în spinare

Când vara senina aprinse lumina
Un dinte și-un munte se-apucară s-o-nfrunte
Doar zbenghiul sări s-o sărute pe frunte
(O, Doamne, că mare îți este Grădina!)🙂

Publicat în Fără categorie | 17 comentarii

Sens unic

 

Colindă toamna în calești regale
Pe la supuși, tainul să-l adune.
Tain de ode ori de vorbe goale
Strânse velin și candid, în albume

O frunză-și desenează în corai
Fals giuvaer, pe dimineața oarbă.
Îngână veșted, funebru, fără grai
Ultimul marș, un greiere în iarbă
…………

Cândva, fără de veste, într-o seară,
Sleiți de ghețuri ori diluați în ploi
Iar ne-om preface că e primăvară –
Morganic sens dat iernilor din noi

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii

Dați-i, tovarășe Poet, și lui o frunză!

Început de trimestru primăvăratic, tridimensionat – soare, lene, dor de fugă -, în liceul cu amintiri rozalbe bătând, cu buzdugane gri, în palatele trecutului.
Forfotă, culoare târnuite de flenduri cu șuvițe muiate-n Dero alb („până și-mpăratul Nero se spăla… cu Dero”, emoția profesoarei de Limba Română, care, în mod excepțional, își șuvițase cu violet de gențiană buclele albe de bunicuță blândă și povestitoare.
„Ce să fie?! Nu-i nimic!”
Mâine vine, să ne recite din propria creație, un important poet contemporan.
A doua zi, toate clasele „umaniste” se încolonau, târșâindu-și tenișii chinezești pe mozaicul nisipos, spre „atelierul de muzică”, un miniamfiteatru dotat cu estradă împodobită cu ficuși, două mese cap-în-cap îmbrobodite-n roșu, pe care trona o vază uriașă cu bujori lilá.
Noi, habar n-aveam de distinsul poet. Deși „umaniști”, dacă nu te numeai Eminescu, Coșbuc ori Alecsandri, nu existai. Dar, contagiați de entuziasmul general, strângând în pumn hârtiuța cu întrebarea ce trebuia s-o adresăm „spontan” poetului, ne pitulam larma în sarafanul sau cămașa decenței și-n bănci.
Pentru mine, distracția a început mult mai devreme, când Toporan, „matematicianul”, care nimerise-n clasa noastră pentru că nu mai găsise loc la „real”, îmi striga-n ureche, maimuțărind-o pe profa de română: << „Ce-a vrut să spună poetul, ce-a vrut să spună poetul?” Pe dracu’ a vrut să spună poetu’! Găsește în sfârșit o rimă aiuristică a unui cuvânt delirant și, pe urmă, mă pune pe mine – PE MINE! – să-i caut justificare. Niște dobitoci!”>>. ” Și rima albă?” îl întărâtam eu, curioasă. „Rima albă? Rima albă?!!!”, își mășca el pistruii sub ciuful roșcat. „Vrei să știi cum se scriu poeziile cu rimă albă? Întâi te decizi: câte versuri vrei să aibă poezia. Apoi, înșiri pe masă un număr egal de cărți din biblioteca ta prăpădită. Alegi al cincilea cuvânt din fiecare al cincilea rând din pagina douăjdoi, și poiemu’i gata. Dă-mi Oracolul, și-ți scriu în el, mâine, zeci de poieme, să mor! Când îți vei plimba nepoții prin Cișmigiu, gândește-te ce-am vrut să scriu!”>>.
În sfârșit, liniște! Poetul, parcă ușor emoționat, începe prima lectură. Cu voce plăcută, joasă, povestește ceva despre un parastas, parcă. Oricum, încerca să împartă ceva, bani, sentimente, lacrimi. Să zicem, frunze… Pentru că nu-mi amintesc poezia, o pot considera un fel de parodie.
O frunză pentru anii ce-au trecut…
Chiar atunci, din parcarea din fața liceului se aude un claxon strident.
O frunză pentru eternitate (să zicem că rostea poetul).
Dublu claxon, prelung…
O frunză pentru lumea de mâine, parcă împărțea generosul nostru invitat…
Un triplu și nervos claxon îi răspundea de vis-a-vis…
– „Dați-i, tovarășe Poet, și lui o frunză!”, strigă dintr-o dată, fals-milos-rugător și degrabă apropiatoriu de urechea mea stângă, Toporan.

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii

Nu că zic… dar vreau să spun

(autoimprecație)

Legăna-m-ar merii verzi
Printre ciute, printre iezi,
Adia-mi-ar fruntea caldă
Melci hoinari în cavalcadă,
Prozodi-m-ar versul bleg
Miezul viu să îl culeg
Și din coș, dar și din fire
Cântecul, dintr-o privire
Să-l ascult ca fluier cald
Inima în el să-mi scald.
Prozidi-m-ar dimineți
În zori galeși, mălăieți,
Intona-m-ar inimi vii
În joc sincer, de copii,
Lăsa-m-ar norii pe-o rână
Și să zac o săptămână
Fără pâine, fără apă
Numai lumea să mă-ncapă

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Bucolică

Parodie (!) inspirată de textul* melodiei postate ieri

Se-ntind alene potecile-n grădină
Zâmbind luminii cu zbor curat, de fluturi
În colț, mai pâlpâie a galben o sulfină
Zbicindu-și alintat roua din ciucuri

E-atât senin că cerul nu-l cuprinde…
Se varsă-n râuri fuioare moi de ceață
În viu desiș, cu trestii unduinde
Pândește lacom linii, o becață

Doar în pridvorul casei de pe luncă
În timp ce-și împletea cu sârg cosița
O mândră-i da iubitului poruncă:
– Când pleci, ai grijă să închizi portița!

Publicat în Fără categorie | 7 comentarii

Nea Mărine, nea Mărine…

Nea Mărine, nea Mărine!
Să-ți fie, neică, de bine…
De când mi-ai zâmbit, odată,
Îmi făcuși inima zloată…
Sunt munteancă. Nu-mi stă bine?!
Eu, de te-aș iubi pe tine…
– va urma…🙂 –

 

Publicat în Fără categorie | 12 comentarii

Inepții la minut (I)

images-1

La urma-urmei, filosofia e doar o clacă de vorbă. O strigătură-n hora secundei reciclate. În trânta cu adevărul, important e să șochezi – și, poate,  să trișezi – dozând spițerește cucuta.
–  Ia, ia cu must – spuse Maestrul unui tinerel retras în umbra generoasă a propriilor amărăciuni.
Prea târziu, mulțimea desenase deja mii de bufnițe pe chinorozul ri(d)urilor de fiere ce i se prelingeau înțelept în barbă.

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Urăsc Toamna…

Urăsc toamna, chiar dacă în fiecare an mă iau de mână, ca într-un ritual de autoflagelare, să ascult, privesc, citesc semnele ei mustind a infatuare. Mi se pare că știu atât de multe despre zdrențăroasa asta cochetă, încât nimic-nimicuța nu m-ar mai putea surprinde: ploi zgribulite-n maree de frunze, nori zdrăngănind cătușa cenușii, melancolii, tahicardii domolite-n penajul delicat al crizantemelor (flori, pe care habar n-am din ce cauză le asociez, dacă nu morții, cel puțin comei totale a bucuriei).
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte”.
Arghezi, pe care nu mi-l imaginez decât bătrân. Fac un efort să-l văd vesel, hoinărind printre vișinii desculți din fosta mahala a Cărămidarilor, cu Mitzura de mână, recitându-i cu dicția înțelepciunii:
„Şi când totul va fi gata
S-o muta la ea şi tata”.
Urăsc toamna, toamna gri a poeților, toamna somnoroasă a firii, toamna cea harnică vârfuind cămări și hambare. Urăsc toamna, dar multă vreme mi-a fost milă de victimele ei. Călcam pe arama cărării înfrunzite sau pe iarba istovită cu  melancolie sfioasă. Acum, mă întreb cum or arăta poeții Universului, dacă vreo stea disidentă nenăscută nu are cumva în sertar poeme nepublicate despre disperarea omului călcat pe creștet sau direct pe inimă de Timp, de fiii și fiicele, nepoții și nepoatele lui; poate că există măcar o baladă stelară în care urletul deznădăjduit rimează cu: nu scuturați Copacul, lăsați vântul să ne desprindă prin ploaia ultimului bocet, iar noi îi vom închina, veșnic, ultimul dans.

images-1

Publicat în Fără categorie | 9 comentarii

Zdrențe

 

S-au rătăcit, stinghere, cuvintele-n răspântii.
Pe unde vă ascundeți, surori bune de tată?
Tăcerea hohotește – „au fost, ca niciodată,
Au obosit și ele de joc și de năzbâtii”.

Nu ne-ai iubit deloc – suspină-a jale dorul.
(Orgoliosul „știu” clipește-a-nțelepciune,
„Zâmbesc”, cu ochii-n lacrimi așteaptă o minune,
Prozodia își leagănă-n picior și ritm, odorul).

Și timpul meu? Întreb un substantiv
Ce își prindea cochet, în păr, o epiforă.
„Nicicând” e-o vorbă, doar. Nu-i chiar „definitiv”.
Grăbește-te. Hai, că te-aștept. Mai ai  o oră!

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Târziu

Sentințe și iertări îmbrobodite.
Baticul resemnării
mi-alunecă spre creștet;
vopsit în verde, cârlionțul veșted –
algă-nădejde, rit zbuciumat al mării.
Umbră și vid. Arcade nezidite,
porți nedeschise
nicicând.
Dar blânda Lună?
Și amintirea? Clipește gândul
aromit în leagănul de gând.

Pe-altarul snopilor de grâu,
o mătrăgună
își coace bobul de venin
plângând

Publicat în Fără categorie | 13 comentarii

Panică printre furnici

Parodie după „Amurg de toamnă” de George Bacovia*

Coboară toamna, duhnind a putregai
Și-a iaz stătut cu nuferii în bernă,
Din verde stors își face pled și pernă
Și scormone răpciunea cu-n vătrai.
Mie, îmi ostoí dorul de ducă…
Mai am un singur dor: s-ajung la piață
Să-mi cumpăr gogoșari pentru zacuscă
Și prune brumării pentru dulceață.
(Poate vreo cinci gutui pentru peltea?)

Ce glumă bună! Hî, hî, ho, ho și ha!

Publicat în Fără categorie | 14 comentarii