Et moi je suis…

Nichipercea vru, odată,
să uimească lumea toată;
avea faimă, ștaif, avere,
nu-n off-shore-uri, la vedere
(dacă pot să zic așa
deși, cine le privea?),
beciuri ‒ mii, smolite toate
și coarne cu nestemate
moștenite din străbuni;
mari provizii de cărbuni
(de fandoseală, pesemne,
folosea rugul cu lemne).

Cugetând ce-i mai lipsește
de somnul nu-i mai priește,
găsi gândul salvator:
vreau să devin creator!

Tolănit între cazane,
vreo trei luni uită de foame,
de sete, foc ori amante ‒
toate slute și cam toante,
păcătoase sau mai breze,
dar… ce naiba (!) să creeze?
Că, dacă ținea el minte,
i-o luase Unul-nainte,
inventând cam tot: cuvântul,
cerul, apa și pământul
și tot ce derivă de-aici.
hai, că-i bună, poate nici
focul nu l-am furat eu?
te desfid, o, Prometeu!
Atunci, azi mă voi distra ‒
lumea o voi re-creea!

Mai întâi, cu transparență,
voi scăpa de concurență,
zise el privind la soare,
și-l setă pe on/răcoare,
iar pe griul mat din pete
scrise: opere complete;
munții îi pisă-n mojar
și-i căli în sos tartar,
prefăcu marea-n ghiudem,
vulcanii în soupe à la crème
(aici, muza fu ursuză,
că mi l-a cam fript la buză),
lunii-i desenă mustață,
pădurilor ‒ strungăreață.
și le puse toate-n oala
cu silabe alandala
fezandate în pamflet.
Va fi un festin complet
cu meniu de zile mari
pentru critici literari.

În ăst timp, după perdea,
tartorul îl urmărea,
mort de admirație,
cum crea creație:
Ptiu, drace, îți mulțumesc,
te stimez și te cinstesc,
că-n această lume ternă
făcuși gheena post-modernă!