iubirea de aproapele ignea

sub blacheul aproapelui însuși care

ridicat pe vârfuri

extrase din rastel ultima ediție

revăzută și adăugită a recunoștinței

smerită

iubirea de aproapele

întoarse cuminte celălalt obraz

Nici în clin, nici în mânecă…

Mi-a venit inima la loc, iar toamna și-a venit în fire. După ce m-au scos din pepeni și m-au băgat în sperieți, meteorologii și-au pus cenușă-n cap, dar au ieșit basma curată. Colac peste pupăză, noiembrie se va termina în coadă de pește; ori ploaia spală putina și voi vinde blana ursului din pădure, ori îmi voi da seama dincotro bate vântul și-mi voi lua nasul la purtare, că ac de cojoc, n-am. În niciun caz nu voi umbla cu cioara vopsită. Sper să nu-mi ajungă cuțitul la os, dar pot băga mâna-n foc că gerul va pune batista pe țambal, iar eu îi voi cânta în strună. Evident, bat apa-n piuă și șaua să priceapă iapa (cea care a dat cu oiștea-n gard, deoarece avea orbul găinilor). Până atunci, sper să pun cu botul pe labe toții câinii cu covrigi în coadă, că și-au pus în cap să-mi ia boii de la bicicletă. N-au decât, i-am prins cu mâța blândă care zgârie rău, în sacul de la pomul lăudat – azi nu-mi sunt toți boii acasă.

Funereus și Morimusa❃

cânticel (aproape) comic

 Pe drumul cu hârtoape ce duce la Sibiu,
Trecea, cu capsa pusă, gândacul cenușiu:
„Ce lată-mi pare calea, de-aș traversa pe-o zebră…
Elitrele mi-s varză, și parcă am și febră”.
Plecat de ieri, sărmanul, desculț, fără cojoc,
Să-și viziteze mama, acilea, pe cocioc,
Aflase, dragă-Doamne, cum că, lângă ogradă,
Va construi primarul un ciot de-autostradă.
„Funereuseee, maică! Altă scăpare nu e;
Ne luăm nimfa și larva și vom pleca în UE,
Mi-a spus o verișoară, primară, pe cuvânt,
că în Bruxelles sunt drumuri înguste, de pământ”.

În ăst timp, Morimusa, iubeață-n felul ei,
Își împupa făgetul c-un cărăbuș de tei.

❃Specialiștii de la Bruxelles sunt îngrijorați că proiectul autostrăzii Pitești – Sibiu nu prevede măsuri clare pentru protejarea gândacului Morimus Funereus, iar aceasta ar putea periclita finanțarea europeană.

Taifas

An bătrân, de unde vii?
Genuni, vuiete, stihii.
An bătrân, ți-i haina grea?
Gurluit de turturea.
An bătrân, averi ai strâns?
Cerul potopit de plâns.
An bătrân, ai fost iubit?
Rece-i codru desfrunzit.
An bătrân, unde te-ai scurs?
Clepsidra face recurs.
An bătrân,  ne-’om revedea?
Timpul ‒ căpcăun sadea.
An bătrân, mai stai un ceas?
Panta rhei. La bun-rămas!

La mulți (20×20) ani cu sănătate, tuturor! 🌲🍀🍾🎇✨✨

Et moi je suis…

Nichipercea vru, odată,
să uimească lumea toată;
avea faimă, ștaif, avere,
nu-n off-shore-uri, la vedere
(dacă pot să zic așa
deși, cine le privea?),
beciuri ‒ mii, smolite toate
și coarne cu nestemate
moștenite din străbuni;
mari provizii de cărbuni
(de fandoseală, pesemne,
folosea rugul cu lemne).

Cugetând ce-i mai lipsește
de somnul nu-i mai priește,
găsi gândul salvator:
vreau să devin creator!

Tolănit între cazane,
vreo trei luni uită de foame,
de sete, foc ori amante ‒
toate slute și cam toante,
păcătoase sau mai breze,
dar… ce naiba (!) să creeze?
Că, dacă ținea el minte,
i-o luase Unul-nainte,
inventând cam tot: cuvântul,
cerul, apa și pământul
și tot ce derivă de-aici.
hai, că-i bună, poate nici
focul nu l-am furat eu?
te desfid, o, Prometeu!
Atunci, azi mă voi distra ‒
lumea o voi re-creea!

Mai întâi, cu transparență,
voi scăpa de concurență,
zise el privind la soare,
și-l setă pe on/răcoare,
iar pe griul mat din pete
scrise: opere complete;
munții îi pisă-n mojar
și-i căli în sos tartar,
prefăcu marea-n ghiudem,
vulcanii în soupe à la crème
(aici, muza fu ursuză,
că mi l-a cam fript la buză),
lunii-i desenă mustață,
pădurilor ‒ strungăreață.
și le puse toate-n oala
cu silabe alandala
fezandate în pamflet.
Va fi un festin complet
cu meniu de zile mari
pentru critici literari.

În ăst timp, după perdea,
tartorul îl urmărea,
mort de admirație,
cum crea creație:
Ptiu, drace, îți mulțumesc,
te stimez și te cinstesc,
că-n această lume ternă
făcuși gheena post-modernă!

(în) numele trandafirului…

ne-am săturat de palavre…

Dac-o veni, să vină

anacronietzsche ~ fara semne ~

Se gudură zefiru’ a primăvară
Și-n versuri gri, se laudă poeții
Cu primul ghiocel ce-o să răsară,
Că au convins, cu lira lor, nămeții.

Câmpia încă moțăie pe-o rână
Păzită de balaurii de ceață,
Tresare-n somn o salcie bătrână,
Ca sluga hoață prinsă la dulceață.

Viclean strateg, fioru’ așteaptă
Ispite spre o nouă cruciadă;
Iscoadele îi tălmăcesc, în șoaptă,
C-au surghiunit crăiasa de zăpadă.

Abțiguit cu-o dușcă de lumină
Se-nfoaie violet, un toporaș:
– Atâta zarvă! Dac-o veni, să vină,
Că mâine-am zi de shopping, în oraș.

Anna

Vezi articolul original

În dulce grai

Poetul meu ineluctabil

Cu viers gongoric, anemocord,

Limpid, mundan, comprehensibil,

Cu magna opera în word

Și solilocvii lungi pe blog,

M-ai cucerit! Oare să-nsemne

Că ești cu roșu-n menolog

Drept Cuviosul Calofil?

Ce spirit viu, epustuflant,

Evanescent, excurs subtil,

Scolastic, doct și sicofant!

Când indomptabila-ți fervoare

Din petulantu-ți vers sublim

Mă liricește de mă doare

Șoptesc vrăjită: Aferim!

O traducere liberă a ceea ce am scris mai sus ar fi: of, ce dor, ce chin, ce jaleee, măi. 🙂

Cu sorcova

Tot anul eu sunt, cumva,
Plecată cu sorcova.
Acum, și mai abitir…
Mi-am prins gândurile-n fir
de arnici pe glaspapir,
Vorbele din cozi le-am dres
Să sorcovesc pe wordpress.

Dar văzând ce-am scris mai sus –
Versuri c-o silabă-n plus,
Ba,-n vreo două dintre ele
Rimele-s cam ușurele,
Ritmul – zvon de vuvuzele,
Mi-am zis că-i mai potrivit
Să mă las de sorcovit.

Așadar, ce pot să fac?
Nici covrigii nu prea-mi plac
Și, oricum, e cam târziu –
Blogu-mi țiuie-a pustiu;
Nu mai cânt. Mai bine scriu
O urare sănătoasă
Și v-o las aci, pe masă:

La mulți ani!
ca merii
ca perii
ca piatra
ca fierul etc. 🙂

origini

chelie îmbrobodită – adevărul
își tot împinge
păduchele spre creștet
crezul își prinde
în cârlionțul veșted o papiotă
de vuiet verde și zbucium acalmiu
bocanc și poantă
pe-arcade moi de iederi
își potrivesc cu greu (im)pasul
vidul molcom
clocit de blânda lună
tresare-n coaja iureșului prim
murim
se văita un bob de mătrăgună
înăbușit de zahăr pe-o colivă

sub muc de lumânare
grâul citea solemn
ultimul test de paternitate când
deodată îngălbeni:
era fra-su, mă!

ospitalitate

bine-ai venit prietenă
mulțumesc și eu sunt bine
doar ce-am pus ibricu’-ntomnării pe foc
ia loc
dezleagă-ți eșarfa și limba
și ciupește-i nostalgiei un la
hai cântă-ți partitura cu vorbe
doar puncteaz-o ici-colo c-un hi
sau strecoară-i când și când
câte-un ha

se zvonește că o vara primară
o teleleică
de la noi de pe-aici
de ifose plină de zici
că-i borțoasă cu phi-ul de aur
și-a vândut tot cleștarul din undă
holdele întregi spic cu spic
culori și cocori și palate
chiar viața pe un preț de nimic
și a fugit fără sandale
în pijamale
de mână cu un astru voinic
…
toamnă tu
ori rămâi ori te du
dar lasă-mi pe masă
povestea toată în tom
să-i aflu sfârșitul dar iată
încă zvâcnește p-ul în pom
om mai vedea
hai nu fi tristă
rămâi
am pus de cafea

 

ingambament

(pamflet)

scuarele sunt pline de cal
ești și-o groază
de phaethoni tânjind
la fae
toane trase de tropii oți de
cartier pe trotuar
un fel de euterpe
mustind de meșe-botox-sili
con
își prinde feciorelnic în bre
ton
o cratimă cât nuca din pere
te așteaptă-n rând cu vulgul
în picioare
amnistia cuvântului peltic
din dic
ționare

clepsidră

m-ai înșelat
m-ai înșelat cu mine chiar a mia oară
te-am bănuit din prima zi când mi-ai ascuns
nisipul dimineților țintind năluci spre vest
doar viața are sens mi-ai spus
aruncă peste umăr clipa asta
și munți de clipe vor arde la un loc
chiar la mijloc
când miezului eului nici n-ar aduce-a eu
renaște-mă c-un despletit de gene
și recitește-mi basmul fără de final
a fost
a fost
ca niciodată
aș da un cal pe-o șa…
m-ai înșelat

repetentă

 

sunt repetentă
oare-a câta oară
atâta știu
sunt iarăși repetentă
nu-i vina mea
vă jur am fost atentă
la ore
secundă cu secundă
și mi-am notat formula pe maculator
am confundat un minus cu vr’un dor
poate o fracție cu o speranță vidă
plus-infinit cu-o leneșă omidă
habar n-am cum
dar azi
când neputința mi-a oglindit prostia
l-am înjurat cu sârg pe-nvățător
cum tacent clamant
mă dojenește mama…
hai, ia-ți carnetu’ și viața de rezervă
că te așteaptă taică-tu-n pridvor!

Când mor iubirile…

Când mor iubirile
În rochii de stambă
Și plete coclite de ploi,

Isolde-n epave
Țes pânzele albe
Din preaplinul ochilor goi.

Funingini și ceață
Pe văi, ce-altădată,
Dogoreau în flăcări de maci;

Doar vulturi albaștri,
Zăbreliți în uitare,
Se zbuciumă-n cuiburi,   buimaci.

Nici umbră nici soare,
Nadirul se-nfoaie
Sub talpă de crivăț turbat.

Nisipuri jilave
Răstoarnă eternul
Și-n ciob de clepsidră se zbat.

harem

aer rotund tivit în dulci poeme…

abia trezite

suavele cadâne

încremenesc solemn

în reverență

genunchii mici le tremură sub frunze

și sub coroane de lumină ce se-nclină

spre mătăsoșii aburi de hamam

din care El, sultanul, se ițește

cu o regală fluturare de caftan

(Imagine google)

Destul!

Dacă-aș mai trăi vreodată
I-aș fi roții a cincea roată
Neurâtului ‒ urâtul
Uroborusului ‒ gâtul
Ciulului i-aș fi cercel
Isos berc în isoscel
Ori buric de târg m-aș face
Za-n zadarul din noroace
Și-n viersul ploii de vară
Aș fi vorba de ocară
Visului de vis sătul
I-aș spune deschis
Destul!

 

Prier și Fiul ierbii

Calcă-n pistruii pietrei sfioasa primăvară;
Nuntindu-i griuri triste, moșindu-i lungi secunde,
În tomuri de-alabastru, alinturi de ocară
Mai țiuie blesteme în scrâșnet mut. Pe unde

S-a rătăcit trufașa năframă de-ntuneric
Cusută-n verbe boante pe alb de tibișir?
Încă ignește-n geană, sub hohotul isteric
Funinginea icoanei cu lacrimi vii, de mir.

Cu aurul din sălcii, Prier a îmbăiat
Mocirlele speranței – Hristos a înviat!

La început a fost uitarea…

Moto: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât…” (Biblia)

La început a fost uitarea…
Hău cast revărsat, fără maluri,
nopți albe drapate în alb.

Îndrăgostit de albastru, măslinul,
din tăciunele unui viu de demult,
a desenat, din amintiri,
pe buza de sare a mării.
sărutul.

Poate, de-atunci?
potop de primăveri, mustind culoare,
peste candoarea searbădă a lumii,
a năvălit.

 

Inepții la minut (V)

          Aburii fierbinți ai ceaiului dezechilibraseră   șuierul rece al ultimului gând. Respiră adânc, apoi așeză ceașca pe consola de gheață, cu o senzație de pericol iminent.  Privi încă o dată volutele arabescurilor sculptate în pereții străvezii, înălțați cu atâta trudă, cărămidă cu cărămidă, pe fundația solidă a ultimei deziluzii. Verifică, dintr-o privire, termometrul. Cineva, ceva, zgâriase vizibil ecranul digital, împiedicând luciditatea lecturii. Cifrele nu mint, citise undeva. Cu furie, izbi abacul în sepia unui a, mirat candid, rotund.

          De sub epava primei emoții, jarul podidii, șuvoi.

 

Pe(semne)

Pădurea își cârpește cu vrăbii ramul rar,
Moartea-și amână somnul cu un clipit de gene,
Se bâlbâie la vale un râu, ca Demostene,
Respiră greu, pe-o nară, ursuzul Făurar.

Uscate-n drojdii aspre, arome de nectar
Se scurg, ca o morfină, prin ale nopții vene;
Câmpia-i scrie ierbii grăbit „bun de tipar”,
Moartea-și amână somnul cu un clipit de gene.

Își pipăie cireșul destinul inelar;
Grădina încă doarme, visând la flori perene,
Un aișor sălbatic întinde-o mână, alene,
Și-i desenează-n frunte o pată de muștar.