Pune-ți, moarte, pofta-n cui!

„Sunt la biserică, cheia e-n cuiu’ din nuc” – a scris bunica prelung, caligrafic, pe o bucată de carton șoriciu, folosit până atunci drept capac la cutia cu sare. Încuie ușa, apoi sprijini cartonul de clanță, să bată la ochi și să nu piardă creștinu’ vremea pe-afară, flămând și obosit, plecat fiind, cu treburi, de la primul tresărit al zorilor.
A fost singurul bilet de dragoste scris de bunica lui moș Gheorghe, tata-mare, adică. Tare se mai înfuria când   nepoții îi ziceau „bunic”. Ce bunic, mă, io-s încă verde! Bunic o fi Cristache a’ lu’ Hăhăială, c-adună toți ciulinii din drum cu barba și mustățile.
– Nastasio,  te-am luat cu jurământ să te duc până-n poarta raiului; da’ acolo, dacă toți drumeții or fi proști ca tine, io te las, să știi!
Cum să scrii tu unde-i cheia și să lipești hârtia-n geam, femeie? Dac-o citea vr’un hoț? Dă-mi, iute, un pol, să-i mai plătesc iadului o arvună la Ghiță, cârciumaru’.
– Du-te, Gheorghe… și cu-a brănzii nouă! Se zbârlea bunica, închinându-se pe furiș. Da’ nu pentru lotri am pus eu biletu’. Pentru Moarte l-am scris, mă! Dacă tot ar fi venit, să intre-n casă, că oameni suntem, să se hodinească nițel până vii,  să nu  plece, biata, cu mâna goală. N-ar fi fost păcat să strice bunătate de pingele, de-a surda?

Anna