Moto: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât…” (Biblia)
La început a fost uitarea…
Hău cast revărsat, fără maluri,
nopți albe drapate în alb.
Îndrăgostit de albastru, măslinul,
din tăciunele unui viu de demult,
a desenat, din amintiri,
pe buza de sare a mării.
sărutul.
Poate, de-atunci?
potop de primăveri, mustind culoare,
peste candoarea searbădă a lumii,
a năvălit.
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
Ana,aici, ești măslinul!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mihaela, cred că toți suntem, măcar o dată-n viață. 🙂 Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Şi cum să nu iubim tot potopul ăsta de primăveri ce se năpustesc peste lume?
Foarte frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Potecuță! Tocmai am fost criticată pentru cumsecădenia comentariilor (atâtea câte sunt) dar… ce să fac? Mă bucur de fiecare vorbă bună. și-mi pun, sub fiecare postare, ghetuțele lustruite ca pentru noaptea de Moș Nicolae! 🙂
ApreciazăApreciază
Nu știu cine te-a criticat, dar e un tip deștept! Are o bere de la mine! 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ano, ai uitat să mai postezi? Eu ce fac, șomez?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Acum postesc, Mihaela, nu mai postez. Dar, vine ea, primăvara…
Tu, șomezi?! Las’ că știm noi! 🙂
ApreciazăApreciază
Ano, cred că vezi prin beton de ți-ai dat seama că nu șomez, nu creez, nu comentez. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Văz și tac, Mihaela. Văz! 🙂
ApreciazăApreciază
La inceput a fost uitarea, de aceea nu imi amintesc ce a urmat
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bucuroasă de vizită, faraoanco!
Amintirile vin și pleacă, dar uitarea… câtă statornicie! 🙂
ApreciazăApreciază
Uitarea ….ce ziceam ?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu există naștere fără uitare, nici univers fără uitare, nici
orgasm macrocosmicbig bang fără uitare de sine. E condiția primordială, cum bine zici. 🙂ApreciazăApreciază
Iote! Asta seamănă a vorbă bună. 🙂
ApreciazăApreciază
Ăsta e un comentariu la subiect! 🙂
Mie nu-mi plac siropoșeniile cu „Vaaai, ce text minunat ai scris!”. Păi spune ceva despre el dacă l-ai înțeles și ți-a plăcut, că limba română-i bogată. Nu te mulțumi la a lăuda autorul, pentru a fi și tu lăudat, la rându-ți, de ceilalți, pe blogul propriu. Un fel de hai să ne lăudăm între noi, în lanț. Comentariile de tipul ăsta sunt migrene optice. Nu contribuie cu nimic, nu aduc nicio completare, nu oferă nicio perspectivă nouă. Dacă chiar nu ai nimic de zis pe subiect și vrei să îți exprimi admirația pentru text, folosește cu încredere butonul de like.
Pe care, că veni vorba, unii îl folosesc fără să citească articolul. Și pe bloguri ca și pe Facebook. Dar ce frumos sună că sunt autor și 50 de cititori mi-au ridicat osanale! 🙂
ApreciazăApreciază
În mare parte, ai dreptate. Dar ceea ce afirmi e valabil în primul rând pentru blogurile de atitudine (socială, culturală, politică…). Pe blogurile literare, zic eu, lucrurile stau puțin altfel. O poezie, de exemplu, este o trăire intimă, o emoție, pe care tu o expui – cu mai mult sau mai puțin har – în piața publică. Când cineva are răbdarea de a te citi sau de a se face părtaș emoției tale și simte nevoia de a exprima acest lucru, mulțumirea nu numai că este firească, este de bun simț. O poezie nu poate isca o polemică – cum polemizezi cu o emoție?! – decât între critici literari. În rest – îți place sau nu. Sigur, poți argumenta în ambele sensuri dar, de multe ori, acestea argumente nu țin nici de logică și nu pot fi combătute.
Am citit câteva postări ale tale, îmi place cum scrii, ai verb, nerv și persuasiune. Dar chiar și acolo, comentatorii tind să-ți dea dreptate, pentru că de aceea te citesc: ești pe gustul lor.
Oricum, mulțumesc pentru sinceritatea comentariului dar și pentru lectură atentă (sper să nu fi fost prea siropoasă). 🙂
ApreciazăApreciază
Tu ai fi bună de profesoară de română. Elevii ar răspunde cu „ce frumoasă poezie”, „ce sublim roman”, „ce înălțător eseu”, „eminescu mi-a înseninat ora de română” și ar lua 10 cu coroniță. 🙂
Eu nu mă împac bine cu metaforele în rime, prefer un limbaj direct. Așa că atunci când mai citesc câte o poezie, dincolo de faptul că ea conține suficiente cuvinte ca soare, lună, mister, iubire și buze cât să-mi creeze o stare bănuiesc că asemănătoare cu cea pe care o trăiesc majoritatea comentatorilor tăi – și aici o să fiu puțin misogin și o să rectific: majoritatea comentatoarelor tale -, fac un efort ca să extrag ceva din poezia aia, să o înțeleg, să ajung la un firicel din ce-a vrut autorul să transmită. E un efort, că ziceam că prefer proza. Și dacă reușesc, atunci sigur că pot să spun ceva (mai mult decât „ce frumos!”), pentru că deja am un minim limbaj comun cu autorul. Că înțelesul, descifrarea sensului înseamnă comunicare. Și dacă nu ajung la acel firicel de sens, mai bine tac.
Ce vreau să zic mai sus e că deși într-o anumită măsură ai dreptate, dacă într-o zi ai scrie, sub imperiul nectarului lui Bachus, cea mai lipsită de sens poezie din viața ta, dar în care ai folosi în continuare și râuri și stele și ochi și măsline și cer și tăciune, am ca o bănuială că ai primi cam același tip de comentarii. Fapt care ar arăta că nu vorbim de niște trăiri artistice profunde ale celor care te citesc, ci de un fel de poptămășism translatat în zona blogurilor. Cel puțin asta e opinia mea per ansamblu.
Într-un fel, ziceam, ai dreptate, pentru că poezia este și o formă de muzică, iar muzica o poți asculta complet indiferent la versurile ei, doar pentru a-ți gâdila în mod plăcut urechea. Dar eu văd tiparul următor pe o mulțime de bloguri literare: indiferent de poezie, indiferent de subiect, indiferent de mesaj, aceleași comentarii laudative. Uneori le văd pe blogul unui autor profund, și atunci mă complexez. Pentru că în fața mea sunt 5, 10, 20 de comentatori și mai ales comentatoare care s-au declarat încântați și mai ales încântate de ceea ce au citit, în timp ce eu mă lupt cu evazivele simboluri ale poeziei respective, încercând să-i dau de capăt. Și mă gândesc, ca prostul: băi, eu sunt singurul de aici care n-a înțeles-o! Dar apoi intru pe câte un blog al unui aspirant la poezie pe care nu l-a atins niciodată grația muzei și a profunzimii și văd exact aceleași comentarii, și mă liniștesc. 🙂
Cam asta e ce voiam să zic. Cât despre blogul meu, cred că traficul aproape mi s-a dublat când ai intrat pe el.
PS: oare doi pictori (sau artiști, la modul general) nu pot comunica între ei, atunci când se întâlnesc, decât prin aprecieri la superlativ cu privire la operele celuilalt? 🙂
ApreciazăApreciază
Am înțeles punctul tău de vedere. Vrei comentarii pe text sau critică literară. Acestea se fac, de regulă pe siteurile literare, unde oricine, inițiat sau nu, are posibilitatea de a-ți face „opera” șvaițer. Cu dulcegăriile din versuri, aici n-ai prea nimerit-o. Poeziile mele sunt mai degrabă ironice sau autoironice, pamflete sau parodii. De poezia de dragoste mă feresc ca dracu’ de tămâie., a rămas, din păcate, un vis ciobit pentru poetese. 🙂 Aș fi dorit să scriu eu însămi un comentariu critic și o parodie la textul de mai sus, dar nu prea am nervi și stare. De aceea, adaug o parodie scrisă de ceva timp dar care se potrivește, oarecum, tematic:
Îmi amintesc exact…
Chipu-i frumos, prin minte mi se plimbă.
Cum o chema? Ah, zi să-i zic! Măi, şi îmi stă pe limbă…
Cât am iubit-o, n-are rost să spun;
Era înaltă, cu părul lung şi brun…
Sau… era scundă şi oxigenată?!
Oricum, eu n-am iubit-o niciodată.
Urâtă-foc – acu’, aveam vreo vină?
Pe limbă-mi stă… un hap cu lecitină. 🙂
ApreciazăApreciază
Nu neapărat critică literară, dar comentarii mai umane, mai în alt registru decât al odelor admirative pe bandă rulantă.
Mișto parodia! 🙂
ApreciazăApreciază