Voiaj, voiaj…

 

Eram la prima mea călătorie adevărată, cu trenul. După lungi ezitări, îmi cumpărasem un bilet, doar dus, către o destinație necunoscută; nu pentru că nu-mi doream întoarcerea, ci pentru că uram previzibilul.

Vagoanele, fantome naive, zdrăngăneau ultimul déjà-vu al nonamintirilor. Canapelele aveau nuanța perfectă a castanei coapte; intrată pe  oberlih, o adiere perfidă, mireasmă-miasmă de flori de cireș și  cheag de lapte ne-nchegat, picotea indecent, cu gura căscată.

Am zărit,  prin fereastra neclară, câmpiile fugind, cu copaci cu tot, înapoi, ca-ntr-un remember. Acest  târâș de-a-ndăratelea, fără gări și fără sens, îmi era, deocamdată, ultima destinație, stanțată, stângaci, pe tichet.

Chircită de emoție, de după perdelele ușor transparente, trăgeam cu ochiul la companionii  aventurii mele. Toți, oameni maturi, cu ochelarii fumurii ai inteligenței coborâți, academic, spre mijlocul nasului lor perfect, îmi deschiseseră, curioși (ba, chiar, fără rușine), caietele dictando, uitate sub straița ultimei însemnări.  Își aruncau, pe furiș, unii altora, ocheade de îngăduință placidă sau tâțâiau admirativ la rotunjimea precoce a unui „a” caligrafic, ori îmi cereau, imperativ,  diplomă de absolvire magna cum laude a facultății elementare de mirare filozofică, pendinte de „o”.

Când au început să strige, sfâșiind perdeaua,  mi-am smuls din așteptare pelerina ultimei așteptări și, ajutată de avangarda prelungă, cu șuier,  am coborât în prima haltă.

Peronul, înțesat de haitele iernii flămânde, m-a întâmpinat prietenos.