Urăsc Toamna…

Urăsc toamna, deși, an de an, ca într-un ritual de autoflagelare, îi pândesc sosirea și aprind, în cinstea ei, felinarele gutuilor în pârg. Mi se pare că știu atât de multe despre această zdrențăroasă cochetă, încât nimic nu m-ar mai putea surprinde: ploi zgribulite-n maree de frunze, nori zdrăngănind cătușa cenușii, melancolii, tahicardii domolite-n penajul delicat al crizantemelor – flori pe care, habar n-am de ce, le asociez, dacă nu morții, cel puțin comei totale a bucuriei.

Urăsc toamna, toamna duhnind a gri în inimi așteptânde. toamna somnoroasă a firii, toamna veșnic flămândă ce dă iama în vibrația ierbii, în care și-a pitit arcușul ultimul greiere. Urăsc toamna, deși, multă vreme mi-a fost milă de victimele ei. Călcam pe lințoliul cărărilor istovite cu o melancolie sfioasă, întrebându-mă dacă, nu cumva, în literatura de sertar a vreunei stele disidente dintr-un univers paralel, nu există vreo baladă pe care o știe doar urletul deznădăjduit al frunzei: : nu-mi scutura Copacul, lăsați-mi ploaia ultimului bocet, și-ți voi închina, veșnic, mugurii noi.

 Iubesc, totuși, vișinii desculți din fosta mahala a Cărămidarilor, șoptind, cu dicția înțeleaptă a împrimăvărării perpetue…

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte”.*

și aștept plutirea lor, albă, cu „aripi ascuțite până la nori”**