Zdrențe

 

S-au rătăcit, stinghere, cuvintele-n răspântii.
Pe unde vă ascundeți, surori bune de tată?
Tăcerea hohotește – „au fost, ca niciodată,
Au obosit și ele de joc și de năzbâtii”.

Nu ne-ai iubit deloc – suspină-a jale dorul.
(Orgoliosul „știu” clipește-a-nțelepciune,
„Zâmbesc”, cu ochii-n lacrimi așteaptă o minune,
Prozodia își leagănă-n picior și ritm, odorul).

Și timpul meu? Întreb un substantiv
Ce își prindea cochet, în păr, o epiforă.
„Nicicând” e-o vorbă, doar. Nu-i chiar „definitiv”.
Grăbește-te. Hai, că te-aștept. Mai ai  o oră!