Nimic nu m-a impresionat mai mult până acum decât candoarea, frumusețea și inteligența copiilor. În preajma lor mă simt inutilă, invizibilă, inexistentă și simt, de asemenea, nevoia de a le cere, cumva, binecuvântarea de a fi.
Poate că lumea noastră a fost creată pentru ei, noi, maturii, fiind doar o anomalie, o experiență nereușită, o excrescență malignă, poate că viața ar trebui să se oprească pe la 10-12 ani. Am trăi astfel într-o lume idilică, profund morală și religioasă, fără ca acești termeni să fie neapărat definiți, iar alții precum „lege”, „impostură”, „trecere” , „viață” sau „moarte” nici nu ar fi fost inventați.
‑ Ia, uite! Mi-a zis, dăunăzi, o mogâldeață de vreo 3-4 ani, privindu-mă senin prin oglindă, în timp ce mama ei aștepta la cassă, să-i plătească zbaterea și zborul, am rochiță nouă, cu fluturi albi. Tu ai?
‑ N-am! Recunosc rușinată, privindu-mi lung tivul blugilor decolarați.
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
Păi vezi? Tu nu mai mergi nici la „glădiniță” și nici măcar ghiozdan nu mai ai? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din păcate, și fetiței cu fluturi albi îi lipseau multe… nici Grădinița nu era prea sigură.
De mine nu mai vorbesc. N-am ghiozdan, n-am penar… peniță, măcar, de-aș avea. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar! Ce lume frumoasă ar fi dacă-n ea ar fi numai mogâldeţe din astea cu rochiţe cu fluturi albi. Copii şi fluturi albi, atât să fie…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și totuși, dorința lor încă de la primii pași și primele cuvinte e să se facă „mari”. Lumea nu pare croită pentru ei, e precum o șapcă mult prea mare ce le tot alunecă peste ochi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aici eu sunt mai puțin entuziast. În exemplificare aveți doar copii a căror copilărie e ocrotită de adulți (inclusiv dpdv material, o rochiță cu fluturi albi nu poate fi prea ieftină). O lume doar a copiilor, fără adulți, ar semăna probabil cu cea din romanul ”Împăratul muștelor”.
Puteți observa fără să căutați prea mult copii care le smulg altor copii jucăriile din mână, ori care îi lovesc sau îi îmbrâncesc pe alții (nici nu e nevoie ca ei să fi văzut asta altundeva, agresivitatea e înnăscută).
Dacă un copil mic ar ține în mână un fluture ca element de noutate, cel mai probabil i-ar rupe aripile și l-ar strivi. Dacă ar fi foarte mic (până la un an), ar băga fluturele în gură, nu i-ar plăcea și l-ar scuipa scârbit prin colțurile guriței. Desigur, fluturelui nu i-ar prea conveni comportamentul -altfel deplin inocent- al copilului.
Dar cunoașterea și etica ”omului mare” se pot armoniza foarte bine cu lumea copilăriei, abia atunci fiind cu adevărat puse în lumină.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E clar, un eventual referendum pe teoria mea utopică, n-ar avea nicio șansă. 🙂
Nu voi intra în detalii privind secvența ce a generat postarea. E vina mea că n-am fost prea explicită, dar așa va rămâne.
În cartea menționată de dumneavoastră, controlul e preluat de copiii mai mari, ordinea ce încearcă s-o instituie pe insulă e inspirată din lumea din care vin, influențați și dominați de aceasta.
Eu nu sunt nici evoluționistă, nici profund religioasă. Dar – habar n-am de ce – nu cred în agresivitatea înnăscută a omului. Combinând cele două concepte, omul este totuși un animal în care conștiința primează, instinctul fiind sub control. În exemplul ales de dumneavoastră, răul produs mediului imediat e doar o formă de cunoaștere. A face rău cu adevărat înseamnă a avea conștiința răului. Sau a binelui. Într-o lume liliputană, în care nicio fiară n-ar depăși mărimea bățului de chibrit, omul-copil ar ști să domine prin zâmbet și inocență. Nu?! 🙂
ApreciazăApreciază
Ca să citez un clasic încă în viață, copiii pot să fie foarte drăguți, dar să nu uităm că și ei sunt tot oameni. Nu știu cât de mult ați văzut în acțiune ”ego-ul infantil” la copii (că la adulți îl vedem mereu) și cât de ”răuți” pot să fie copiii unii cu alții în comunitățile lor. Exemplul cu fluturele a fost dat doar pentru a ilustra importanța cunoașterii mediate de către adult (puteați observa că am caracterizat comportamentul copilului ca ”deplin inocent”). În ceea ce privește etica, copiii nu greșesc prea mult, dar -desigur- nici nu rezolvă vreo problemă.
Referendumul cred că l-ați câștiga, aș paria pe asta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tot nu m-ați convins, când voi câştiga referendumul vă voi da doar o căsuță în copac, o tricicletă şi… hai, fie – un post de cronicar independent. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu pactizăm…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Superb! Deliciul candorii. Ai dreptate, Anna, in tot ce scrii. Pierdem multe, dar mai ales spiritul ludic…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Mihai! A fost doar un excercițiu de imaginație, în general nu prea plutesc pe norișori roz – se vede asta, cred, în textele mele – iar dacă mi se-ntâmplă, are doamna Viață grijă să mă trântească cu nasul în praful cenușiu al realității. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
o bijuterie
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumiri – mii! 🙂
ApreciazăApreciază
Gânduri – fluturi într-o lume albă în care scrisul tău îi dă culoare.
Dacă îmi permiți postez o clipă din copilăria mea (eu am fost binecuvântată să am o familie).
My first shooting
Împlinisem trei anişori, dar ocupată cu joaca, habar n-aveam.
Mama – ca bun comandant, ce era – le ştia pe toate: când trebuia să mă spăl, să mă schimb de haine, să mânânc, să mă culc, etc. Eu, soldăţel prost – neinstrit. În afară de dulciuri, jucării şi prieteni de joacă, nu aveam nevoie de nimic. Voiam doar să mă joc, dar mama – prin funcţia ce-o deţinea, putea să dispună de timpul meu preţios. Când ţi se spune: „Eşti mică, faci cum spun!” poţi să te opui superiorului? Nu!
Culmea e că prinsesem şi vechiul Regulament: „ bătaia e ruptă din Rai!” şi abia aşteptam să cresc, să pot să mă joc după pofta inimii.
În ziua aceea, mama m-a chemat în casă. Clar! La ordin!
– Mergem la fotograf! – mi s-a comunicat milităreşte.
Am fost spălată, pieptănată şi îmbrăcată cu o rochiţă albă. Nu prea ştiam care este treaba cu fotograful, da’ mă gândeam: „tot o să fie bine, nu stau în garnizoană, ies din casă”.
Mai rău a fost când a trebuit să îmbrac rochiţa – hăinuţa de paradă. Eram obişnuită, pe terenul de joacă, să am doar pantaloni – echipament de instrucţie şi luptă.
Vă amintiţi pantalonaşii bufanţi, cu pieptăraş şi bretele – şpilhozeni? Erau în trend! Toţi copiii din curte purtau, în pas cu moda, şpilhozeni. Deci, fără ei, nimeni n-ar fi ieşit din casă.
Mama a venit cu argumentul:
– Fetiţele se îmbracă cu rochiţe, uite şi păpuşa are! şi mi-a arătat în vitrină o mogâldeaţă cu rochiţă din dantelă, cu părul ondulat, cu ochii căprui care clipeau. Eu o consideram a mamei (nici nume nu-i pusesem), fiindcă nu aveam voie să mă joc cu ea. Era păpuşa bibelou! Mă jucam doar cu Sanda – păpuşa de cârpă, spălată şi iar spălată; asta fiindcă eram o mămică foarte grijulie, iar copilaşul meu era tare obraznic şi se murdărea mereu.
-Bine, mă îmbrac cu rochiţă, dar mi se văd chiloţeii şi râd copiii de mine. Vreau şi şpilhozen!
Comanda mamei a fost scurtă şi fermă: „Nu! Faci cum îţi spun!”, iar eu ispăşită, urgent mi-am ocupat în pluton locul – cel de trompetist, şi am început să urlu. Doamne, ce trâmbiţă aveam!
M-am trezit, luată de mână şi dată pe uşă afară.
– Să nu pleci, mă aştepţi până mă îmbrac şi mergem la fotograf! Buf! şi mama a închis uşa.
„Unde să plec? Mă vedeau copiii!” Muream de ruşine fiindcă nu aveam şpilhozen, aşa că m-am aşezat ghemuită – „ciuciu”, mi-am tras marginea rochiţei peste picioruşe, Doamne fereşte! să nu se vadă ceva pe dedesubt şi plângeam cu sughiţuri. Atunci se găsiseră şi vecinii să vină de la lucru acasă. Defilau toţi prin faţa mea, se opreau să mă întrebe ce-am păţit, mă compătimeau, mă încurajau că e tare frumoasă rochiţa, că arăt ca un fluturaş, dar eu: „Nu şi nu!” şi hohoteam.
Of! Şi tata întârzie atât de mult!
Ca mine, în acel moment, nu exista soldăţel mai amărât.
Tata (locţiitorul comandantului suprem) n-a apărut să mă salveze.
Pe drum mi s-a făcut instructajul. Ce mai, total neinstruită!
În pas de defilare, ne-am apropiat de ţintă – studioul foto.
Nici nu gândisem că dumnealui – fotograful, era în cârdăşie cu altul. Îşi pusese studioul exact după frizerie şi era musai să treci mai întâi pe la tuns şi apoi la pozat. Cică, să arăţi îngrijit!
Cred că am urlat şi pe acolo (mama spune că da), nu-mi amintesc. Probabil, fiindcă la frizer şi fotograf, am urlat cu neruşinare…
Vreau să mă prezint la casting.
Ce spuneţi? Am vreo şansă sau sunt prea „mikă”?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dragă Mihaela, poveștile tale sunt fără egal. Nici nu știi ce mă bucur că ai ales să scrii aici una dintre amintirile tale. Tot ce scrii are nerv, umor, talent narativ. Felicitări! 🙂
Mulțumesc pentru prezența activă pe blogul meu. Ti-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai lăsa adresa ta de blog, FB sau un alt loc în care scrii. În afară de pagina de pe N/A n-am găsit altceva, poza gravatar nu m-a dus nicăieri. 🙂
ApreciazăApreciază
Eu urmăresc postările după autor, pe blog sau siteu literar, iar tu scrii al naibi de bine. Sunt puțini autori care scriu: concentrat, inteligent, cu umor. Când îi găsesc, îi citesc coadă-cap (aici, la tine, mai am de citit și o să-mi mai vezi prezența). Nu am blog, nu postez pe FB, am publicat proză pe site-uri: Casa gândului- Cleopatra, Rețeaua literară, Universul Prieteniei, Hyperliteratura, Confluențe literare, Citește Asta și revista – Noi, Nu!, în prezent : N/A și Insemne culturale cu numele Mihaela Suciu.
O zi senină, inspirație!
ApreciazăApreciat de 1 persoană