Sastisită, cu găuri negre-n ciorapii veșnicului ritm, clipa se aruncă, goală – pe dinăuntru și pe dinafară – în apele sticloase ale fluviului de dincolo de fluviu. Sări apoi, sprintenă, ușoară și pură, direct pe ultima streașină a lumilor posibile. Grăbită și oarecum vinovată, din streașină-n streașină, ajunse pe streașina dosului de palmă a unui țăran, ce-o aștepta cu ochi mijiți și-njurături pe limbă. După ce-o plesni cu sete de frunte, o strivi cu scârbă sub călcâiul opincii:
– Acu’ veniși, teleleică? Unde-mi umblași (…), când îmi fătá vițaua?
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
O combinație simbiotică de ironie și eter…
Totuși finalul (cuvântul final) m-a lăsat cu o mare nedumerire. Cum să fete ”vițaua”? N-ar trebui să-și trăiască vârsta inocenței? O fi ajuns și la ele precocitatea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))
Nu știu ce să spun… finalul e cât se poate de autentic, mi-a fost relatat de cineva de prin Teleorman, care avea un vecin, care avea o „vițá” și-o nevastă cam tânără și frumoasă…să fi încurcat omu’ borcanele?! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cine știe, o fi vreo accepțiune regională a termenului. Presupun că e totuși un fel de vacă, nu ca în cazul cârlanului, care în unele zone e miel și în altele mânz.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
interesantă clipa și modern clipul, din punct de vedere vițeologic :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))
Joaca dumneavoastră printre cuvinte e fără egal!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Reblogged this on Cronopedia.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vă mulțumesc domnule Muntean pentru popas și reblog!
ApreciazăApreciază