Poate că Dumnezeu, copil,
Pierdut în lumea nenăscută,
Nu fii, părinți și-a zămislit
Să-și caute, la pieptul lor, culcuș
Poate că Dumnezeu, copil,
Stingher în lumea nenăscută
Nu fii, ci frați și-a zămislit
Cu ei s-alerge-n iarbă, după fluturi
Poate că Dumnezeu, copil,
Fiindu-i frică de-ntuneric,
Din noapte, zori a zămislit
Și din suspin sori de iubire
Poate că Dumnezeu, copil,
Încă se roagă la icoane
Să-i crească mari fii-părinți.
În leagăn, Lumea se dă huța…
Ana
Preaminunatecuvinte, Ană!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc tare mult, Fulg-de-Nea! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumoasă idee, frumoasă construcție poetică. Reconfortantă.
PS – poate nu am înțeles eu bine aici, scuze – „Lumea se de huța” . Ar fi „se dă”, de fapt, şi e vorba despre o (mică) eroare de tastare?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu mii de mulțumiri pentru aprecieri și recunoștință pentru lectură atentă! Am corectat. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Minunat! Sensibil, duios, frumos tare!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cum să răspund la asemenea „buchet”? Un simplu mulțumesc e prea sărac. 🌲🌲🌲🌲🌲 – brăduți pentru poteci 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate ca Dumnezeu, copil/ De-a v-ati ascunselea se joaca/ Impiedicandu-ni-se-n ganduri…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte frumoasă completarea, vă mulțumesc pentru ea! 🙂
ApreciazăApreciază
inedita ideie… minunat cuprinsa-n cuvinte rimate…
Dumenzeu… copil… cu nevoi si dorinti… dar mai ales cu temeri…
atat de diferit de cunceptia mea de dumnezu,,, insa atat de frumos… incat isi pastreaza puterea creatoare…
minunat… si totusi, pacat… lumea in nepasarea ei, la toate acestea… doar se da huta… huta… huta…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult, Ovi! Nu e chiar o idee, poate o încercare de a justifica liric mersul acesta, de-a berbeleacu’, al lumii. 🙂
ApreciazăApreciază