Sărbătoarea Paștelui, strălucirea soarelui!

foto: google

Una dintre tradițiile din ajunul Paștelui în Bărăganul copilăriei mele – care, în general, nu excelau la capitolul spectaculozitate – a fost „Lazărul” sau „Lăzărelul”, obicei nu foarte des întâlnit, cum aveam să constat mai târziu. Pe atunci, înregistram doar muzicalitatea versurilor triste, treceam ușor peste semnificația lor, fascinată mai mult de rochia „de mireasă” și de coronița din salcie a protagonistei. O altă fată era costumată în „mire” iar a treia, „sora mică”, sau „bocitoarea”, era îmbrăcată în negru și purta pe braț un coș împletit, în care erau ouăle albe, răsplata colindului lor.
Fetele nu aveau mai mult de 10-14 ani și, deși nu cred că înțelegeau deplin semnificația tradiției, erau adorabile în solemnitatea cu care-și interpretau rolul, cântând și dansând încet, ritualic.
Versurile pe care mi le mai amintesc, erau:

„De la Belu mai la vale
Lazăre, Lazăre,
Se-auzi un bocet mare
Lazăre, Lazăre,
De boieri și de cucoane
Lazăre, Lazăre,
C-a murit o fată mare
Lazăre, Lazăre,
Fată mare, logodită
Lazăre, Lazăre,
Cu toată zestrea gătită
Lazăre, Lazăre,
Perdeluțe prinse-n cuie
Lazăre, Lazăre,
Parc-ar fi niște gutuie
Lazăre, Lazăre,
Perdeluțe prinse-n ace
Lazăre, Lazăre,
Parc-ar fi niște boboace
Lazăre, Lazăre,
Noi de Lazăr colindăm
Lazăre, Lazăre,
Și de bine vă urăm
Lazăre, Lazăre,
Sărbătoarea Paștelui
Lazăre, Lazăre,
Strălucirea soarelui
Lazăre, Lazăre,
La anu’ și la mulți ani!