Când umerii îi sunt cuprinși de ceață
De ce s-ar dezgoli de frunză ramul,
De ce își strânge în potir balsamul
Crinul regal, dând serilor speranță
De ce-ar descoase-n petice seninul
Norii țesuți pe-ai soarelui lințoliu,
Când lacrima de azi e încă-n doliu
De ce-n sipete ferecăm suspinul
De ce, visând, descoperim tărâmuri
Eoni de-o clipă anulând distanța
De ce nu ne împărtășim cu struguri
De ce dospește-n drojdie destinul
Când, așezată-n capul mesei, viața
Își îndulcește-n cuib de viespe, chinul
Anna
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
Deoarece…EXISTĂM.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, domnule kalinakimu! : )
ApreciazăApreciază
Nu-mi mulțumi…știam că știi răspunsul la întrebările retorice…Dar ne mai alintăm uneori…este o nevoie legitimă a copilului din noi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai primit o leapsa de la mine. 🙂
https://tocilara.wordpress.com/2015/12/12/premiile-liebster/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
aici pots-aduc eu întuneric și furtună 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tu scrii poezii romantice foarte frumoase, ample, profunde. Îi felicit pe cei care știu să disece, liric, întunericul și furtuna. : )
ApreciazăApreciat de 1 persoană
si tu nu scrii? ai versuri chiar mai reusite decat ale mele… difera stilul… eu sunt vechi si prafuit, tu ai acel aer proaspat plin de vigoare. si pe langa asta, ceea ce scrii tu e viitorul… eu ma ingrop cu elefantii :))
ApreciazăApreciat de 2 persoane