(după Adio! La București, de Mircea Cărtărescu)
ne-am cunoscut într-o joi
la cenaclul de luni
îți scăpărau irișii de mangustă
desenați sub fruntea-ți îngustă
la fiecare diamant
expirat odată cu damful de carpați
fără filtru
tu mi-ai cerut un litru
ce rost avea să-ți explic
că aerul cu diamante nu se măsoară
cu damigeana ci cu nobelu’
vai de capul tău platinat (londa nr 2)
dar ce mult te-am iubit fată
ți-amintești când pe magheru
eram doar noi
lactobarul de lângă nottara
își trăsese obloanele
mi-e foame mi-ai zis
și mie ți-am răspuns
atunci am realizat că
ești sufletul meu pereche
îți probam pantofii guban
mă făceau mai urban ba chiar
orbitor
doar încăpățânarea ta
de-a-mi repeta
că doar levantul mă prinde
m-a proiectat în viitor
despărțirea a fost dureroasă
dar necesară
precum câmpul magnetic unui
solenoid
te-am lăsat în stația de tramvai
în pantelimon
era seara de revelion
cele trei taxiuri ale bucureștilor
erau ocupate
toate
Adio! Adio!
(și-un praz verde)
să-mi treacă de dor
voi înălța câteva zepeline
peste piața obor
ps: o bulină rea a-nghițit nottara. Na!
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
Mircea Cărtărescu „Adio! La București”
un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe – feţe…
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi…
dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Parodia este indubitabil mai buna decat originalul.
De la Cartarescu oricum imi place doar „Levantul”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc pentru apreciere!
În ceea ce-l privește pe Cărtărescu, cum doriți, dar i-auziți aici ce zice filosoful neamului, Gabriel Liiceanu, despre „Solenoid” – ultima carte lansată de Cărtărescu la Gaudeamus: – „…avem de-a face cu una dintre marile cărţi ale literaturii universale, cu ceva care nu s-a mai scris până acum. O carte a condiţiei umane, „Solenoid“ face parte dintre acele texte după lectura cărora cititorul nu mai poate rămâne acelaşi, texte care-ţi taie, cum s-ar zice, viaţa în două” 🙂
ApreciazăApreciază
”dar încăpățânarea ta
de-a-mi repeta
că doar levantul mă prinde
m-a proiectat în viitor”
L-o fi proiectat.
ApreciazăApreciază