Epigramați, epigramați, ceva tot va rămâne!

Am găsit, de curând, într-un fișier mai vechi, un mic eseu despre epigramă pe care l-am scris cu ceva timp în urmă. Îi reiau aici, pentru că mi se pare de actualitate, pe multe bloguri și site-uri literare acest gen literar fiind abordat, comentat, premiat.

Epigrama – ironie fină sau înjurătură de mamă?

Departe de mine ideea de a da lecţii cuiva prin ceea ce urmează să scriu. Voi încerca totuşi, fără a face un istoric al acestei miniaturi literare, să schiţez câteva din atributele epigramei moderne româneşti, apelând la maeştri ai genului şi la definiţiile unor condeie strălucite ce s-au pronunţat, în timp, pe această temă.

Având în vedere dimensiunile reduse, ritmul săltareţ, oarecum facil, poanta finală uşor sesizabilă şi umorul intrinsec, toată lumea pare să se priceapă la acest gen de literatură „de mâna a doua”, după unii. Aşa o fi? Celor ce cred asta

„Le amintesc un mic refren
De care-i rog să ţină seamă:
De-i epigrama un catren,
Nu tot catrenu-i epigramă!” (Păstorel Teodoreanu)

„Epigrama este jocul în care inteligenţa musteşte ca şampania” (Şerban Cioculescu, critic literar). Exemplu:

Contestaţie fiscală:
N-am venit
Că am venit;
Am venit
Că n-am venit (acelaşi Păstorel )

Dar depinde de noi dacă transformăm acest „joc” într-un bob de diamant sau o picătură de otravă.
Grosolănia este absolut interzisă în epigramă: înţepătura, inevitabilă, din catren trebuie să fie de bun-simţ, oarecum amicală şi nu se referă în nici un caz la defecte fizice, limite intelectuale evidente, discriminării de rasă, sex sau religie.
De multe ori se lucrează „cu materialul clientului”, mai ales în duelurile epigramistice, când se poate specula orice „creaţie” a celui vizat dar eventuala replică a acestuia nu poate veni decât tot epigramistic – dacă e în stare – dacă nu, trebuie să se abţină.
Un exemplu în care un duel poate aluneca spre abject:
Magda Isanos (o sensibilă șI talentată poetă ale cărei poeme le ador), intră într-un duel epigramistic cu un oarecare Dorel Elefterescu. Considerand ca Magda îşi pensează firele de păr de pe frunte, acesta scrie:

Magdalena-n supărare
Pe natura ei ingrată
Ca să aibă talent mare
Şi-a făcut fruntea mai lată…

Magda Isanos:

Fruntea, dacă ai pensetă
Şi răbdare, tot o faci.
Dar nu stiu nici o reţetă
Pentru cei la duh săraci…

Până aici, totul bine! Elefterescu, considerându-se jignit, ripostează cu un catren urât, în care se referă la un defect fizic al Magdei…

În ceea ce priveşte prozodia epigramei, adevăraţii epigramişti nu fac niciodată rabat. Dar, la amatori, acest lucru e trecut cu vederea dacă tema este de bun simţ, versificaţia plăcută, finalul oarecum surprinzător, cu o poantă ce-ţi provoacă măcar un surâs.

In duelul epigramisitic sau in iniţierea acestuia epigrama are un anumit destinar: epigramistul i se poate adrese direct, spunându-i numele, sau lăsând să reiasă din catren cui anume se adresează. Dar pot fi satirizate, fără destinaţie concretă, moravuri, mentalităţi sau năravuri ale unor indivizi sau grupuri sociale. Autoironia poate, de asemenea, să facă deliciul unei epigrame:

Mie însumi

Eu nu ştiu ce-i cu Cincinat,
E talentat sau e şiret?
Poeţii spun că-i magistrat
Şi magistraţii că-i poet. (Cincinat Pavelescu)

Epitaful lui Pastorel, scris de el insusi:

Aici doarme Pastorel,
Băiat bun si suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin! (Păstorel Teodoreanu)

Epigramele pot avea un titlu care să rezume sau, dimpotrivă, să inducă o pistă falsă pentru a crea premisa surprizei amuzante din final:

Trei versuri lin coboară panta,
Arzând mocnit ca un fitil,
Spre-ncărcătura de trotil
Din care bubui-va poanta. (Alexandru Clenciu)

Superstiţii

Nu cred în baliverna cu deochiul,
În cântul cucuvelei, ca un semn.
Iar de sughiţ, sau mi se bate ochiul,
Nu sting cărbuni în apă, bat în lemn. (Mircea Ionescu-Quintus)

Cam atât. Mi-ar plăcea să citesc și alte păreri.
În loc de încheiere:

Scuzaţi-mi, vă rog, teoria
Despre al epigramei rost
Dar, să nu vă amăgiți!
Cu practica stau mult mai prost. 🙂

Anna