Miruna

Miruna își îndesă, hotărâtă, poșeta ieftina din vinilin sub braț și schimbă brusc mâna în care căra sacoșa cu mâncare ”economică”: cartofi, ceapă, un pui pricăjit, două verze și, suprem răsfăț, o punguță verde cu cafea ”originală”.
Masivă, ciolănoasă, cu capul așezat parcă direct pe bustul oarecum fragil, continuat cu șolduri și pulpe groase și puternice, părea o plăsmuire stranie a unui sculptor nebun. Cu sprânceana dreapta ridicată îmbufnat, gata să-i susțină, la nevoie, replici arțăgoase pentru oricine ar îndrăzni să-i adreseze vreo vorbă, de orice fel, femeia câștiga zi de zi războaie doar de ea inventate și pentru care nu primea niciodată medalii sau lauri.
Știa cum arată, motiv pentru care își sechestrase unica oglindă din casă  în colțul cel mai întunecat din debara. Își ”pieptăna” dimineața părul tocit și rar cu degetele umede, iar când se simțea – fără motiv – bine dispusă, își strecura în degetul noduros un ineluș arămiu, primit, cu timp în urmă, de la un văr îndepărtat, pe care-l ajutase să-și care mobila la etajul opt.
Pășea înverșunat pe trotuarul încins, părea să nu-l observe pe bărbatul ce se apropia din sens opus. Își fixă privirea în față, smuci sacoșa mai aproape de genunchii lați, de căruțaș, și trecu pe lângă el fără expresie, dar gata să izbucnească la atacul inamic. Chiar când era gata să se mire că acesta nu profită să-și exerseze batjocura groasă, auzi, lângă umăr:
– Ce faci, frumoaso?
Sprânceana-i zvâcni mai sus, străpungându-i fruntea până la rădăcina bretonului tuflit. Buzele se deschiseră pentru replica usturătoare dar, spre mirarea ei, se închiseră la loc, ca un fermoar subțire. Doar căldura ce-o cuprinse, ca o toropeală a dimineților de duminică, o făcu să grăbească pasul ca sub amenințarea unui bombe cu ceas.

Trecură ore până când sacoșa cu ”bunătăți” fu descărcată în cămara mai goală acum, descotorosită  de oglinda din ungher. Pentru prima oară, după ani, femeia se privea mirată-n oglindă, cu sprânceana dreaptă pornită-n zbor lin, de cocor.

Anna