irișii curg
din anostul amiezii topite-n amurg
în căușul orelor goale
divagând azimuturi
călcâie de melc desenează în troscot
zigzaguri lăptoase, domoale
până departe
în susul grădinii
pierzându-se sub frunza de brustur
parcă se-aude un șuier prelung
dinspre șinele sparte?
bătrânul acar
sprijinindu-se pe un mănunchi de polog
suspină și închide o carte
iar floarea presată ascunsă-n prolog
se prelinge în a mic de tipar
Ohhh, minunaaat! Pot fi şi eu un melc măcar câteva clipe? Cât să pot striga şi eu „eh, … un bou!” 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te rog, ești invitata mea specială! La naiba cu lunetiștii melcofagi! 🙂
ApreciazăApreciază
Sunt onorată! Mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Între întrebare şi răspuns… o viaţă | Poteci de dor