La fiecare casă dintr-un sat e-o poartă
Deschisă ca un cufăr vechi din lemn uscat
De mâini încârligate de nevoi și soartă
Aduse-a închinare, a prunci de mângâiat
Mâini sprijinite-n șubrede bastoane
Și ele înnegrite de timp și de purtat
Ieri, ramuri verzi neprididind de poame
Azi, pipăind cu teamă loc bun de scăpătat
Spinări aduse a înțeleaptă acceptare
Ce nu au îndoieli privind menirea vieții
Ghicind în umbra răsăritului de soare
Apusul, logodnic răbdător al dimineții
Mijesc priviri mirate, scrutate, ca prin fum
Ce năzuiau să vadă pare c-au și uitat
Poate ceea ce-așteaptă se va ivi pe drum
Cum dragostea venea odat’, pe înserat
E-o liniște pe uliți ca într-un cimitir
Nu mai există cântec sau descânt
Doar adierea mângâioasă de zefir
Le amintește că sunt încă pe pământ
Anna
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
Doamne frumos mai era pe la tara….asta atunci cand satul avea viață….pacat ca s a cam terminat ….frumoasa poezia ta, mi a trezit nostalgia vremurilor frumoase de la tara…felicitari
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Muțumesc pentru apreciere, și eu citesc blogul dumneavoastră cu multă plăcere și interes!
ApreciazăApreciază
Foarte frumos, îmi aduce cumva aminte atmosfera din unele poezii de Ion Pillat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mulțumesc!
ApreciazăApreciază
E-o liniște pe uliți ca într-un cimitir
Nu mai există cântec sau descânt
Doar adierea mângâioasă de zefir
Le amintește că sunt încă pe pământ
Recitit cu multă plăcere. îmi place cuvântul ”mijesc”
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dumneavoastră vă place cuvântul „mijesc”, eu mă dau în vânt după „recitit cu multă plăcere”. : )
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază