martiE NICHITA

În urmă cu puțin timp, la marginea unei piețe de cartier, pe măsuța pliantă a unui anticar de circumstanță, am găsit o bijuterie! Nu știu prin ce noroc am zărit-o. Sub câteva cărți decolorate, o copertă în tonuri de gri făcea notă aparte cu celelalte, aliniate frumos, după mărime. ”Anticarul” îmi urmărește privirea și îmi întinde ceea ce părea o revistă, încercând să-mi evalueze interesul pentru a fixa un preț. Era un ”caiet” al Teatrului Nottara: „Spectacole de poezie – Nichita Stănescu – Orfeu în Câmpia Dunării”. Pe copertă, o poză a acestuia, tânăr, lângă ceea ce părea o coloană de fum sau, poate, o viziune cosmică a copacului Gică. Un cerc maroniu – urmă lăsată, probabil, de o ceașcă de cafea – aureola ciudat creștetul Poetului. Folosesc această pată, privind-o cu subânțeles, ca pe un atú în obținerea unui preț cumsecade, deși nu mă deranja defel. Mă și mir ce tehnică de negociere am câteodată…
Caietul însoțea, probabil, biletul de intrare la acest „spectacol de poezie” care a avut loc, după cum aflu din prezentarea lui Ion Brad, directorul Teatrului în acea vreme, la câteva luni după moartea lui Nichita Stănescu. În 32 de pagini, poezii inedite sau mai puțin cunoscute, amintiri și mărturii ale scriitorilor vremii, fragmente din interviuri, desene și fotografii ale lui Nichita, totul brodat, într-o grafica deosebită, de Janos Benesik (aflu asta din caseta editurii, precum și faptul ca a fost redactat de Gheorghe Tomozei).
În pagina a treia, despărțite de un desen ce pare o clepsidră culcată sau începutul unei călătorii spre infinit, două poezii. Prima, scrisa la vârsta de 7 ani (1940) și ultima poezie (1983) ale lui Nichita Stănescu. Le știu pe amândouă pe dinafară și, de câte ori citesc poezii frumoase ale unor poeți iluștri sau de-a dreptul geniali, mă întreb: cum era prima lor poezie? Contează? Eu zic că da!
Iată-le:

Într-o zi cam pe la prînz

Într-o zi cam pe la prînz,
Gheorghiţă mergea cu-n mînz
Cum mergea cu mînzu-agale
Ii ieşi un hoţ în cale
Hoţul fiind bandit din fire
Îi lua mînzul cu grăbire
Gheorghiţă ramase cu buza umflată
Că n-a avut cu el o bîtă lată
Pe bandit să-l bată.
(1940)

Către…

Să ningă peste noi cu miei, doar astăzi
Să ningă inima din noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zapadă că noi ningem amîndoi…
(1983)