Carnaval

(căutând pete-n floare)

la carnavalul
florilor de câmp,
putând intra oricine,
o pălămidă se ivi stingher
condusă până-n prag
de mărăcine

o, ce profunzime vegetală
și câtă grație-n culori!
bietei pălămide
parcă-i vine
să-i ceară florii albe de scoruș
o ploaie de petale sidefii,
sub ele să se-ascundă
de rușine.

în mijlocul poienii, macul,
bastard al jarului, însăila pe iarbă
negocieri cu-n laur postmodern:
„pe mine nu mă-mbraci în rimă albă!”

chiar și modesta frunză de trifoi
sporovăia, scrutând o sânziană:
„o prefăcută! ce taină ascunde, oare?
la urma-urmei e o buruiană

dar violeta suplă
de lângă dedițel?
ce ifose,
ce plete mov pe spate!
ieri – nod vânăt în câmp de mușețel,
azi – la revere albe, prin palate

hei, ia priviți!
firavul toporaș
îmbrobodește-n stihuri o ruscuță;
o țărăncuță,
până mai ieri, frumoasă,
dar azi…
dar azi…”

„mai taci!
nici tu n-ai patru foi”.
hârși, sticlind,
o coasă.

Anna