Din oglindă (autoportret)

Totul s-a petrecut aseară, din senin.
O lampă chioară agățată-n grindă
Șoptea  penumbre unui chip străin
Ce mă privea din propria-mi oglindă

I-am spus de la obraz mirazei infidele:
De vrei sa te mai cred, ca pân’ acum
Arată sincer tinerețea vârstei mele
Sau fugi, ascunde-te, nu-mi sta în drum!

Cu glas misterios, din raze luminoase
Ea mi-a răspuns şireată: De nu mă crezi
Păşeşte, dară, în luciu-mi de mătase
Şi, înapoi privind, spune-mi ce vezi

I-am ascultat, naivă, îndemnu’ abia-rostit
În cercuri vii, de-argint, spărgându-i apa calmă,
Fiind gata s-o desfid, cu zâmbetul mijit
A ironie rea, pentru-ndrăzneața-i  șalmă

*

Mirarea plânge-n gânduri  amare, de pelin.
Cine o fi femeia ce mă priveşte-n faţă
Scrutând, miop, neantul? Un iris de venin
Încearcă să scurteze distanțele de ceață

Mai vad un zâmbet aspru, eu cred ca nu-i al meu
Prieteni şi duşmani mi-l admirau tacit
Şi văd între sprâncene, vă jur pe Dumnezeu
Un rid – ferească Sfântul! – spre frunte arcuit

Profilul e cam palid iar părul prea buclat,
Bărbia mi-o ştiam oleacă mai rotundă
Dar unde mi-e obrazul, adesea-mbujorat
Și fruntea luminoasă, cu gânduri vii, fecundă?

Nu vreau sa văd mai mult. Atât imi e de-ajuns.
De azi îmi e complice oglinda argintie –
Ea vede adevărul, dar în al său răspuns
Trufia cunoscându-mi, nu spune tot ce ştie!

Anna