Mă prinse – marți spre seară – un alean
Molcom, aproape viu, lirism bacovian,
Rime cuminți mi se-așezau în minte,
Pluteau mut prin odaie cohorte de cuvinte,
Parcă-așteptând biciul unui dresor boem
În stare să le mâne în versuri de poem.
Simțeam cum o minune e gata să se nască;
Nu exista obstacol în stare să mă-oprească
Să-aștern, sub ochiul Muzei, pe coala de hârtie,
Mustind de nerăbdare – frumoasa poezie.
Dar, vai! Două cuvinte am apucat să scriu
Și mintea îmi rămase ca un ogor pustiu…
Gânduri, limpezi ca râul din muntele Parnas,
Se-mpiedică-n peniță. Dar, iată ce-a rămas:
e toamnă…
e toamnă iar…
iar e toamnă?
vine toamna
niciodată toamna
toamna a sosit
de ce nu-mi vii?
viile…
picuri…
frunze…
frunzărind…
plouă!
Anna
anacronietzsche ~ fara semne ~ 
Nu cred, Anna, sa fie vorba de conspir,
Când rima ta devine blând inspir
Mai grabnic aş purcede
Să încerc pătrunde.
Ce.., inima discretă
Vrea de noi, ascunde.
Onu
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Excelenta poezie. Felicitari.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc, mă bucură aprecierea ta; şi-ţi mulţumesc şi pentru slalomul făcut ieri pe blogul meu pestriţ!
ApreciazăApreciază
nu știu de unde să încep, înșiruind cuvinte,
mă întreb de oare este drept să îndrăznesc a prinde…
cerneală n-am în călimară să umplu multe rânduri,
dar toate câte-s astă seară, s-au adunat în gânduri.
și am aflat din primul vers ce naște o poezie,
zâmbind penița mea a șters tot albul din hârtie…
însângerând în tușul veșnic coloane de cuvinte,,
lumina candidă în sfeșnic în licăr viu se prinde.
îmi descrețesc tâmpla bătrână și gânduri dau năvală,
și toate-mi cad blând peste mână se vor albastre-n coală,
și naștem astfel poezie, pe sunete în cvinte…
doar inima, săraca, știe ce nu știm în cuvinte…
ApreciazăApreciază
Ştiam eu că până la urmă „îndreptarul” meu va folosi cuiva. Glumesc.:)
Mulţumesc mult pentru o poezie-replică atât de frumoasă, pentru popas şi aprecieri.
De-abia aştept să „frunzăresc” şi eu blogul dumneavoastră, care mi-a plăcut mult, de la primele lecturi.
ApreciazăApreciază