Nebuna

O chema Ioana dar puţini îşi mai aminteau acest amănunt. Toţi, chiar şi copiii, sau mai ales ei, o strigau „Nebuna”. Primul lucru care-ţi atrăgea privirea întâlnind-o era felul caraghios în care era încălţată. Din pantofii butucănoşi şi scâlciaţi ce nu mai aveau nici culoare, nici formă, răsăreau trei-patru rânduri de şosete dubioase, în culori pestriţe şi de mărimi diferite – şi asta, indiferent de anotimp. În rest, dacă nu-i priveai ochii stinşi, fără expresie, care se animau o clipă doar la primirea pomenii sărace, părea o ţărancă oarecare ce, iată, tocmai trece şi ea pe uliţă, cu sacoşa ei scorojită, mereu plină, Dumnezeu ştie cu ce! Geanta asta cafenie a ei, de care nu se despărţea niciodată, mă fascina teribil. În imaginaţia mea de copil credeam că duce cu ea cine ştie ce comori sau taine ale vieţii ei misterioase, şi aş fi dat orice să le aflu.

 Într-un sat nu există secrete.Toată lumea ştie orice despre toată lumea! Ioana, fiind o „venetică” (se pripăşise, asta-i cuvântul, de puţin timp într-o casa dărăpănată şi părăsită de la marginea satului) era cunoscută mai ales din „am auzit că”. Poveştile despre viaţa ei nu mai conteneau. Unii ziceau că şi-ar fi omorât bărbatul în somn şi, apoi, ar fi înnebunit în puşcărie. Alţii erau convinşi că nici-pomeneală! Bărbatul i-ar fi luat copilul şi-ar fi plecat cu el la amantă, nu înainte de a-i trage o bătaie soră cu moartea, de unde şi boala. Mereu se mai broda un amănunt pe tivul vieţii ei, încât credeai că trăise sute de ani, să aibă timp pentru toate.

Atunci o credeam bătrână, azi, dând timpul înapoi, nu cred să fi avut mai mult de 45-50 de ani. Avea o ţinută dreaptă, hainele relativ curate, primite de pe la parastasele sătenilor, iar de sub tulpanul înnodat cuminte, sub bărbie, se zărea un păr negru şi des. Păşea aproape demn, atât cât îi permitea încălţămintea caraghioasă, îşi aşeza din când în când „comoara” în praful gros al uliţei, privind lung înainte. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit brusc de ceva, apuca hotărât mânerul genţii şi pleca grăbită, aproape alergând, de parcă cineva, undeva, o aştepta fără zabavă.

Eu, deşi evitam să-i spun pe nume, îi ziceam „dumneavoastră”, fapt pentru care mă privea cu oarecare neîncredere, bănuind, poate, că o fac în batjocură. Întotdeauna când o găseam aşezată pe băncuţa de la poartă, alergam în curtea mare, pe unde trăbăluia bunica, să-mi dea ceva de mâncare pentru Ioana. „Iar?! – se supăra ea. „I-am dat şi ieri. Să se mai ducă şi la alţii că n’om fi noi bogătanii satului!”. Dar, în cele din urmă se îmbuna şi eu îi duceam bucuroasă „ofranda”, într-o strachină veche. Îi priveam, în timp ce mânca, mâinile brune, cu degete drepte şi subţiri dar cu unghii murdare, parcă îndoliate de mizeria întregii ei vieţi. Îşi  ducea cu sfială la gură dumicaţii mici, pe care-i mesteca îndelung,  în timp ce privea peste mine, evitându-mi privirea, lucru ce mă face, acum, să cred că ruşinea nu-i dispăruse.

Azi, când întâlnesc la colţ de stradă bătrâni ponosiţi, cu privirea stinsă sau cu sarea lacrimii uscată sub pleoapă, îmi amintesc de Ioana. O văd multiplicată în zeci, sute de statui cocârjate ale durerii şi umilinţei.

Anna