Gărgăriţa

Fericită, cu două pămătufuri zburlite  deasupra urechilor rozalii, ce pendulau în același ritm cu pașii săltăreți, fetița străbătea, cu pumnul strâns, trotuarul ciobit. Strada prăfuită încă moţăia în așteptarea ploii, ai cărei emisari bubuiau departe, înfundat.Nu-i era frică de tunete, nici de ploaie, nu-i era frică de nimic! Odată, l-a mângâiat pe Rex, câinele uriaş al vecinilor și tot ea doarme acum în pat cu Codiță, motanul berc, după ce i-a pus în poală bunicii un şoricel aproape transparent, găsit sub hambar.

In sfârşit reuşise! O dorinţă veche, veche… de-aproape un an, s-a împlinit. Ce noroc să găsească sertarul descuiat, acolo unde era ascunsă caseta mamei,  – o modestă cutie de carton, albastră, plină cu cu mărgele colorate, brăţări, cercei, un inel bombat, ca o verigă şi alte lucruri frumoase care-ți luau ochii. Cel mai mult și cel mai mult, tânjea după micuţa gărgăriţă roşie, presărată cu agate negre, cât gămălia unui ac, cu antene şi picioruşe aurii. O ceruse de câteva ori dar toţi ai casei îi răspundeau, cu lacrimi în ochi, că o va primi mai târziu, când va creşte mare. Acum, o fi destul de mare? Nu mai conta, micuţa buburuză era acum doar a ei, parcă vibrând sub degețelele-i albite de încordare.

Trebuia să se laude cu ea, altfel, ce rost avea bucuria?. Cui s-o arate? „Sora” ei mai mare, din căsuţa de peste drum, cu ferestrele ascunse de liliacul alb, stufos, nu era la poartă – semn că vigilenţa familiei funcţiona la cote fireşti, la ora aceea a amiezei.

  Fericită, cu două pămătufuri zburlite  deasupra urechilor rozalii, ce pendulau în același ritm cu pașii săltăreți, fetița străbătea, cu pumnul strâns, trotuarul ciobit. Strada prăfuită încă moţăia în așteptarea ploii, ai cărei emisari bubuiau departe, înfundat.Nu-i era frică de tunete, nici de ploaie, nu-i era frică de nimic! Odată, l-a mângâiat pe Rex, câinele uriaş al vecinilor și tot ea l-a adus pe Codiță, motanul berc,  după ce i-a pus în poală bunicii un şoricel aproape transparent, găsit sub hambar.

In sfârşit reuşise! O dorinţă veche, veche… de-aproape un an, s-a împlinit. Ce noroc să găsească sertarul descuiat, acolo unde era ascunsă caseta mamei,  – o modestă cutie de carton, albastră, plină cu cu mărgele colorate, brăţări, cercei, o verigă ușor bombată, şi alte minunății care-ți luau ochii. Cel mai mult și cel mai mult, tânjea după micuţa gărgăriţă roşie, presărată cu agate negre, cât gămălia unui ac, cu antene şi picioruşe aurii. O ceruse de câteva ori dar toţi ai casei îi răspundeau, aproape plângând, că o va primi mai târziu, când va creşte mare. Acum o fi destul de mare? Nu mai contează, micuţa buburuză e doar  a ei,  vibrând sub degețele albite de încordare.

Trebuia să se laude cu ea, altfel, unde-i bucuria? Cui s-o arate? „Sora” ei mai mare, din căsuţa de peste drum, cu ferestrele ascunse de liliacul alb, stufos, nu era la poartă – semn că vigilenţa familiei funcţiona la cote fireşti, la ora amiezei.

In colţul străzii, sub teiul bătrân, locul de întâlnire al tuturor copiilor de pe stradă în serile  lungi, de vară, erau doar doi băieţi mari, de şapte-opt ani – unul negricios deşirat, ce tocmai îşi înlocuise incisivii de lapte cu două lopeţele inegale iar celălalt scund, cu un ciuf blond şi cu o mie de pistrui pe nasul cârn, lătăreţ.
Fără prea mult entuziasm, intuind că n-a găsit amatori sensibili la diafanul unei biete gâze de jucărie, trecu pe lângă ei, deschizând pumnul din care gărgăriţa roşie părea să-şi ia zborul.
–  De unde-o ai? Întrebă lunganul, întinzând mâna, curios.
–  De la mama, rosteşte ea apasat, şi strânge repede pumnul.
–  Ce minciună, zise pistruiatul . Tu nici nu ai mamă. Mama ta a murit.
Ba nu! Vru să strige, dar nu scoase nici un sunet, ochii plimbându-i-se atent, de la unul la altul, încercând să pătrundă tâlcul şoaptelor lor, întrerupte de chicoteli.

Băieţii „mari” plecaseră demult de sub tei; fetiţa, spijinită de trunchiul gros, strângea în neştire, tot mai tare, pumnul peste comoara ei. Nu înţelegea pe de-a-ntregul ce spusese pistruiatul dar, fără să plângă, buza de jos îi tremura a plâns. Tunetele se auzeau din ce în ce mai aproape, crengile teiului se încleştau, dramatic, una în alta, pregătindu-se să facă faţă potopului. În foşnetul lor, doar freamăt deslușit… Tu nici nu ai mamă! Mama ta a murit!
Vrăbiile ciripeau bezmetic, căutând adăpost de la un copac la altul. Tu nici nu ai mamă! Mama ta a murit!
Doi ochi mari își topeau inocența în lacrima dansului de foc pe cerul sfârtecat.

          Ba nu… îngâna, când braţe vânjoase o înconjurară şi o ridicară cu dragoste, gata s-o apere de trăznete, de ploaie, de relele pământului…

  ***

Ultimul tunet descătușă ropotele ce izbeau, duşmănos, în fereastr. Lăsând să cadă colţul perdelei, buzele femeii încă murmurau: ba nu… Pe gulerul alb, o gărgăriţă roşie, presărată cu agate mici, părea să-şi ia zborul.

Anna

Anunțuri

Despre anna c. ronescu

haihui printre cioburi de gând
Acest articol a fost publicat în proză și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s